Atâta timp cât omul se află sub presiunea unei inerții negative, strădania lui de întoarcere – măcar la nivelul minții, prin recunoașterea că merge pe un drum greșit – rămâne un exercițiu permanent. Din experiența celor care trăiesc lucrarea pocăinței și, într-o anumită măsură, și din experiența celor ce încearcă să răspundă chemării la pocăință, aflăm că pocăința nu este un moment trecător, ci o stare continuă a inimii.
Există, desigur, perioade ale anului în care această stare se accentuează. Sărbătorile mari – Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza și zilele care urmează – devin prilejuri în care relația noastră cu Dumnezeu se actualizează mai pregnant. Tot în aceste zile, oamenii singuri simt cel mai adânc povara singurătății, pentru că tocmai atunci contrastul dintre bucuria sărbătorii și starea lor lăuntrică devine mai vizibil. În restul timpului, grijile cotidiene îi fac, pentru o vreme, să uite.
Dar chiar și o astfel de tresărire – „decât deloc”, cum spunea un părinte – este un început bun. Măcar cu aceste prilejuri omul se poate opri, își poate analiza viața și poate întreba: Sunt pe traiectoria sănătoasă a existenței mele? Fac ceea ce ar trebui să fac? Nu este vorba despre o morală superficială, în care îndeplinești câteva lucruri ca să te simți împăcat, ci despre raportarea la sensul profund pentru care ai fost creat.
Dacă omul se raportează sincer la chemarea de a-și iubi aproapele ca pe sine însuși și pe Dumnezeu cu toată inima, își dă seama repede că a făcut puțin sau chiar nimic. Această recunoaștere devine începutul pocăinței – constatarea faptului că direcția este greșită și că este nevoie de întoarcere. Căderea fără întoarcere apare atunci când omul ajunge să confunde starea de boală cu starea de sănătate, când greșeala i se pare normalitate.
Mai există și cei care „nu au nevoie de pocăință”, cei „nouăzeci și nouă de drepți” despre care vorbește Mântuitorul – oameni care se cred drepți pentru că și-au construit propriile standarde, după care singuri se îndreptățesc. Aceștia sunt puternicii, înțelepții sau cei de neam bun, care influențează moralitatea comunității după propriile criterii, dar care nu trăiesc adevărata dreptate a lui Dumnezeu.
(Pr. Constantin Coman, Dreptatea lui Dumnezeu și dreptatea oamenilor, vol. 2, Ed. Bizantină, 2010)