Frate Piotr, harul cel dumnezeiesc să te lumineze şi să te întraripeze cu dumnezeiescul dor.
Fiul meu, din nou mă supun gândului meu celui plin de duioasa dragoste pentru tine şi iţi scriu, sperând ca tu vei pune la inima cuvintele mele, nu ca pe nişte cuvinte duhovniceşti, ci ca pe cuvinte venite dintr-o experienţă amară de viaţă, dar şi din îndulciri pe care Domnul Dumnezeu mi le-a trimis atunci când El a socotit.
Omul, atunci când îl ajunge oboseala din urmă, simte că vrea să le lase baltă pe toate. Spun asta pentru că am început să observ acest lucru. Trebuie să aveţi în vedere că cea mai mare greutate pe care o întâmpină monahul, când a ajuns la acest punct, este oboseala. Oboseşte şi apoi vine şi acedia, vine şi lenevirea şi nu mai e tragere de inimă. Acestea toate îl afectează pe monah. Întâi de toate cei care au în străfundul lor tendinţa melancoliei, câteodată simt cu atât mai mult acest lucru şi cad chiar şi în deznădejde.
Când sufletul omului nu se mişcă înspre asemănarea lui Dumnezeu – care este îndumnezeire – când nu trăieşte în chip dumnezeiesc, când nu are înlăuntrul său lucrarea Duhului Sfânt, atunci este mort. Nu numai că este cuprins de boală, ci este mort. Trebuie să lămuresc faptul că sufletul este zidirea lui Dumnezeu. Toate cele zidite de Dumnezeu au un început şi un sfârşit. Totuşi Dumnezeu a dorit să zidească şi să facă sufletul nemuritor. Astfel că sufletul, muritor din fire, este nemuritor prin har. Este nemuritor pentru că aşa doreşte Dumnezeu. Prin urmare, nu putem privi sufletul independent de Dumnezeu. Tocmai această afirmaţie arată deosebirea faţă de vechile idei filozofice despre suflet, însă şi faţă de poziţiile psihologice moderne.
Rugăciunea stăruitoare înseamnă rugăciune din inimă. Din inimă ne rugăm Domnului. El nu cere de la noi cuvinte filozofice. Lui trebuie să ne rugăm din inimă, ca părinţilor: ”Ajută tuturor sufletelor şi nu mă uita şi pe mine Doamne. Fă ca toţi să aibă pace, să Te iubească, aşa cum Te iubesc îngerii. Şi ne dă şi nouă putere să Te iubim, aşa cum Te iubesc Prea Sfânta Maică, îngerii şi sfinţii Tăi. Dă-mi şi mie această putere, să te iubesc cu tărie!”
Dacă ar fi să analizăm conţinutul unul suflet doritor de linişte (heisychia), cu siguranţă ca am găsi în el mai mulţi factori care completează, influenţează şi formează chemarea către viaţa monahală. Să menţionăm doar câţiva: 1) Pocăinţa, un dor mistuitor sau o nevoie a sufletului un simţ al naivităţii, al caracterului iluzoriu şi întunecat al obiectelor şi fenomenelor, mai exact al lucrurilor după care tânjim, al întregii noastre lumi care nu este altceva decât o imagine sau o amintire a alteia – pământul vieţii adevărate.
Viaţa duhovnicească este viaţa adevărată. Tot restul e materie.
Materie este şi trupul nostru; pământ luat din pământ. Pământ, apă, foc şi aer – din aceste patru materii este construit trupul omenesc. El este construit în chip atât de iscusit şi de minunat, că nu se poate arăta nici descrie – şi totuşi, trupul este în sine un lucru, nu este viaţă; este vehicul, nu este călător; este colivie, nu este pasăre.
Amintim sfinţiţilor preoţi că la dumnezeiasca Liturghie se săvârşeşte numai pomenirea celor care au aparţinut Bisericii Ortodoxe, întrucât acest fel de pomenire îl face pe cel pomenit să fie părtaş la sfânta slujbă, la care pot participa numai creştinii ortodocşi. De asemeni, nu pot fi pomeniţi sinucigaşii care au săvârşit această faptă în mod conştient, deoarece s-au lepădat de bunăvoie de Biserică.
În citirea sfintelor texte este cuprinsă Sfânta Scriptură, vieţile şi cuvintele Sfinţilor, ferindu-se de dogme străine sau alte învăţături eretice. Din Sfânta Scriptură, şi din dreapta socoteală a Părinţilor, sufletul învaţă cum să biruie patimile şi cum să dobândească diferite virtuţi. Mintea se va umple de cuvintele Duhului Sfânt şi va uita cuvintele şi gândurile necuviincioase de mai înainte. Printr-o îndeletnicire deasă cu înţelesuri sfinte, cereşti, prin multă rugăciune şi prin citire sufletul ajunge în punctul de a percepe cum se cuvine în general înţelesuri şi cugete.
Pe 14 septembrie 1932 a avut loc la Muntele Athos un puternic cutremur de pământ. El s-a produs în timpul nopţii, la ceasul al patrulea [din noapte], în timpul privegherii praznicului înălţării Sfintei Cruci. Mă găseam în strană alături de părintele egumen, iar acesta stătea chiar lângă locul unde spovedea. O cărămidă s-a desprins din tavan şi a căzut în acest loc împreună cu mult moloz.
„Odată, un monah de la Mănăstirea Sfântului Pavel [din Athos] a mers la biserica Sfântului Gherasim din Kefalonia. În vremea Sfintei Liturghii stătea în altar şi spunea cu mintea rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi” în vreme ce în biserică se cânta. Au adus la biserică şi un demonizat, ca să fie vindecat de Sfântul Gherasim.
A opta luptă o avem împotriva duhului mândriei. Aceasta este foarte cumplită şi mai sălbatecă decât toate cele de până aci. Ea războeşte mai ales pe cei desăvârşiţi şi pe cei ce s-au urcat până aproape de culmea virtuţilor, încercând să-i prăbuşească. Şi precum ciuma cea aducătoare de stricăciune nimiceşte nu numai un mădular al trupului, ci întreg trupul, aşa mândria nu strică numai o parte a sufletului, ci tot sufletul. Fiecare din celelalte patimi, deşi turbură sufletul, se războieşte numai cu virtutea opusă şi căutând să o biruiască pe aceea, întunecă numai în parte sufletul. Patima mândriei însă întunecă întreg sufletul şi-l prăbuşeşte în cea mai adâncă prăpastie. Ca să înţelegem mai lămurit cele zise, să luăm seama la lucrul următor: îmbuibarea stomacului se sârgueşte să strice înfrânarea: curvia, curăţia; iubirea de argint, sărăcia; mânia, blândeţea; şi celelalte feluri ale păcatului asemenea pe celelalte virtuţi opuse.
Dragă, e bine să va spovediţi curat oriunde v-aţi spovedi. Că poţi la acela de departe uneori, şi uneori nu poţi. Nu să te spovedeşti la ăla pentru unele şi la ăsta pentru altele. Unde te duci, să spui tot ce ai făcut. Indiferent de numele duhovnicului, de vârsta lui, are puterea dezlegării, aşa rămâne. Nici un duhovnic nu are mai multă putere ca altul. Numai atât că n-are poate experienţă, n-are un duh de dragoste.
Dumnezeu pune la încercare sufletele în multe şi variate feluri şi aşteaptă să vadă cum lucrează libertatea voinţei fiecăruia. Sunt unii care primesc harul dumnezeiesc foarte uşor şi repede, şi îndată ce devin credincioşi se roagă. Ei trăiesc în lume fără osteneală prea mare. Înţelepciunea lui Dumnezeu cea tainică doreşte să vadă dacă aceştia se bucură şi lucrează pentru El cu ajutorul harului pe care l-au primit fără multă trudă. Mult li s-a dat, mult li se cere. Repede li s-a dat, repede li se cere dovada recunoştinţei.
„Nu trâmbiţa înaintea ta”, a poruncit Domnul (Matei 6, 2), şi, totuşi, aproape toţi trâmbiţează sau, mai bine zis, aproape la toţi se trâmbiţează. Cineva se apropie de inimă, pune lângă ea gura sa şi trâmbiţează, iar omul ascultă şi este încântat. Măcar de ne-ar potoli gândul că sunetul acestei trâmbiţe, chiar dacă, să zicem, este a noastră, totuşi el este produs de o putere străină nouă! Iar asta nici măcar nu ne trece prin minte; dimpotrivă, lauda ni se pare atât de dreaptă, încât a te pune de-a curmezişul ei este oarecum nepotrivit.
Iubiţii mei fii, ce este Ortodoxia? Suntem ortodocşi şi în general nu cunoaştem înălţimea, profunzimea, lărgimea Ortodoxiei. Va trebui să o vedem în toată sfinţenia ei.
Ortodoxia este adevărul despre Dumnezeu, despre om şi despre lume, aşa cum ni l-a dat Însuşi Dumnezeu cel Întrupat prin învăţătura Sa desăvârşită. Aşa cum l-a exprimat mai târziu cugetul şi inima dumnezeiescului Pavel. Aşa cum l-a descris ucenicul iubirii şi alţi apostoli şi evanghelişti cu lumina cerească a Sfântului Duh. Ortodoxia este acea sinteză minunată dintre dogmă şi obiceiuri, dintre teorie şi practică. Aşa cum ne-a fost predanisită de către părinţii duhovniceşti ai Alexandriei, Constantinopolului, Capadociei, Siriei şi, mai târziu, ai Sfântului Munte.
Evanghelia de la Matei XXII, 35-46
“Unul dintre ei, învăţător de Lege, ispitindu-L pe Iisus, L-a întrebat: Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege? El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii. Şi fiind adunaţi fariseii, i-a întrebat Iisus, Zicând: Ce vi se pare despre Hristos? Al cui Fiu este? Zis-au Lui: Al lui David. Zis-a lor: Cum deci David, în duh, Îl numeşte pe El Domn? – Zicând: „Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”. Deci dacă David Îl numeşte pe El domn, cum este fiu al lui? Şi nimeni nu putea să-I răspundă cuvânt şi nici n-a mai îndrăznit cineva, din ziua aceea, să-L mai întrebe.”
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Fiecare Sfântă Duminică este câte o sfântă şi minunată Buna-Vestire a Evangheliei şi în ea se cuprinde întregul adevăr al Cerului şi al pământului, întotdeauna fiecare cuvânt din Evanghelie este astfel.
În Sfânta Evanghelie de astăzi, oamenii Îl ispitesc pe Dumnezeu! Cum îndrăzneşti, cum poţi tu, omule, să-L ispiteşti pe Dumnezeu?… Se spune în Sfânta Evanghelie: Unul dintre ei, învăţător de Lege, ispitindu-L pe Iisus, L-a întrebat: Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege? El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi Prorocii. (Matei 22, 35-40)
Cu adevărat, toată legea Cerului şi a pământului. Da, în această lume pământească nu există altă lege în afară acestora două, cele mai importante porunci date nouă de Domnul Hristos. Întâia poruncă: iubirea faţă de Dumnezeu; cea de-a doua: iubirea de oameni.