“Iată ce se întâmplă cu mine: câteva zile dispoziţia sufletească este mai bună, vin mai des în fire şi mă rog chiar şi la muncă, după care vine iarăşi o oboseală şi o lenevire, voinţa slăbeşte, nici nu mai am dorinţa de a mă îndeletnici cu cele duhovniceşti; pe urmă starea asta trece din nou şi apare o dorinţă, măcar firavă, de a mă ruga”.
Precum nu mulţumeşti slujitorului tău fiindcă te serveşte, iar acela n-are nici un motiv să se supere, tot aşa şi noi, faţă de Dumnezeu, nu vom putea avea pretenţia că Dumnezeu să ne mulţumească pentru că I-am împlinit poruncile. E drept că El nu lasă nerăsplătit nici măcar un pahar de apă, dat cu dragoste vreunui însetat, în numele Lui, decum lucruri mai de seamă.
Iubiţi credincioşi,
Cuvintele acestea, „Nu te teme, crede numai şi se va mântui fiica ta „, sunt cuvinte pe care Domnul nostru Iisus Hristos le-a rostit în legătură cu învierea fiicei lui Iair. Cuvintele au fost rostite către Iair, care era mai marele unei sinagogi. Acesta s-a dus la Domnul Hristos şi I-a spus că are o fiică bolnavă pe moarte şi L-a rugat pe Domnul Hristos s-o ajute, s-o ridice din boală.
Între timp, din casa lui Iair a venit vestea că copila a murit. Bineînţeles că Iair a intrat în panică – se gândea el că Domnul Hristos ar putea să o vindece pe fiica lui, dar n-a avut gândul c-ar putea s-o şi învie din morţi.
„În vremea aceea a venit la Iisus un om cu numele Iair, care era mai-marele sinagogii; şi acesta căzând la picioarele lui Iisus, îl ruga să intre în casa lui, fiindcă avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi aceasta era pe moarte. Iar când se ducea Iisus şi-L împresurau mulţimile, o femeie, care avea de doisprezece ani curgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată avuţia ei şi de către nici unul nu putuse fi vindecată, apropiindu-se ea pe la spate, s-a atins de poala hainei lui Iisus şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Atunci Iisus a grăit: cine este cel care s-a atins de Mine? Dar, cum toţi tăgăduiau, Petru şi ceilalţi care erau cu El au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu mai întrebi: cine este cel care s-a atins de Mine?
Vineri, 18 noiembrie, în ziua pomenirii sfinţilor mucenici Galaction şi Epistimia, cu binecuvântarea ÎPS Mitropolit Vladimir, PS Siluan, Episcop de Orhei, Vicar mitropolitan, a liturghisit la Mănăstirea „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” din s. Suruceni, r. Ialoveni.
Alături de PS Siluan au coliturghisit clericii mănăstirii, iar în biserică au înălţat rugăciuni maica stareţă Egumena Epistemia (Goncearenco) împreună cu obştea monahală, pelerini, dar şi un grup de copii din capitală.
Să ne apropiem, așadar, strigând Celui ce ne-a făcut din lut: „Întoarce-Te, Doamne, din Cer, și milostivește-te spre noi, că noi suntem lut și Tu ești Cel ce ne-ai plăsmuit pe noi”.
Luați jugul bunătății, purtați povara cea ușoară, cea liniștitoare și plină de blândețe și odihna sufletelor. Căci este oglinda curată a slavei Atotțiitorului, Care ne preschimbă pe noi în chip al nestricăciunii, în duhul nestricăcios.
Să se îndrepteze rugăciunea mea, ca tămâia înaintea Ta; ridicarea mâinilor mele, jertfa de seară, auzi-mă, Doamne!
Despre puterea şi roadele adevăratei spovedanii, marele duhovnic rus, episcopul scriitor, ajuns sfânt, Ignatie Briancianinov, povesteşte următoarea întâmplare minunată petrecută pe vremea sa: În împrejurimile Vologdei, în Rusia, se află un sat mare, Kubenskoe, care are câteva parohii. Preotul uneia dintre aceste parohii s-a îmbolnăvit şi, apropiindu-se de sfârşitul vieţii, a văzut patul său înconjurat de mulţi demoni care se pregăteau să-i răpească sufletul şi să-l ducă în iad. Atunci s-au arătat trei îngeri.
“Aceşti mucenici se prăznuiesc în a 5/18-a zi a lunii Noiembrie, iar viaţa şi pătimirea lor a fost scrisă de Eutolmie monahul, servitorul Sf. Epistimia. Citeam mai zilele trecute Vieţile Sfinţilor tipărită de Preacuviosul Părintele Ioanichie Bălan de la Sihăstria, cel cu binecuvântare de la Dumnezeu spre înţelepţirea noastră duhovnicească, prin cărţile de duh publicate de-a lungul vieţii lui. Dumnezeu să-i lungească zilele.
Dragi prieteni, timpul vieţii noastre reprezintă tezaurul nostru, în care adunăm. Dar cine dintre noi se mai gândeşte la valoarea timpului? Aproape întotdeauna omul îşi îndreaptă gândurile în viitor, uitând că dispune în realitate doar de clipa prezentă, următoarea nefiind în stăpânirea lui. Irosind necugetat timpul prezent sau folosindu-l pentru păcate, noi omorâm timpul, pierdem valoarea vieţii omeneşti.
Atât de des, în momentele de mustrări ale conştiinţei, noi intenţionăm să începem de mâine să facem fapte bune, să renunţăm la păcat în viitor şi să ne pocăim la sfârşitul vieţii.
Epistola către Efeseni este şi ea o epistolă a captivităţii. Adică este o epistolă de Dumnezeu insuflată pe care predicatorul lumii a scris-o fiind închis în temniţa din Roma pentru iubirea şi slava Domnului Iisus.
Ca un adevărat apostol şi autentic lucrător al Sfintei Evanghelii, se nelinişteşte ca nu cumva credincioşii, cărora le-a propovăduit şi L-a predat pe Hristos, să îngăduie să existe între ei tulburări şi schisme, ci “să se nevoiască a păzi unitatea Duhului, întru legătura păcii” (Efeseni 4, 3).
În Pateric se spune despre Avva Macarie că sa făcut „dumnezeu pământesc”, deoarece trecea cu vederea toate greşelile şi neregulile celorlalţi. Cum se împacă acest lucru cu necesitatea de a anatemiza pe incestuos, cum zice Sfântul Apostol Pavel în Corinteni, sau pe ereticii care sunt excluşi din Biserică?
Foarte bine se împacă! Sfântul Macarie avea în vedere nişte lucruri pe care le trăia el în pustie sau care nu aveau consecinţe în afară. De exemplu, ai văzut pe unul că a furat.
Arhimandritul Sofronie Saharov, cunoscut și ca Părintele Sofronie de la Essex, a fost ucenicul, biograful și îngrijitorul scrierilor Sfântului Siluan Athonitul. A întemeiat Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” din Tolleshunt Knights, Maldon, Essex, Anglia.
“– Creştinii care trăiesc fără frică de Dumnezeu, care nu fac adevărată pocăinţă şi sunt lipsiţi de roade aduc ei, oare, jertfa lui Dumnezeu?
– Nicidecum.
– Dar mulţi dintre ei zidesc biserici, îmbracă evangheliile în aur şi argint, cos veşminte pentru biserică, aduc lumânări şi tămâie.
La început a fost Cuvântul. Fără El nu există nimic din ceea ce este. Noi facem în fiecare zi experiența dureroasă a unei vieți mizerabile în trupul nostru. Cu toate acestea, suntem creați după chipul lui Hristos, al Celui absolut. Dacă ființa a fost creată pentru Dumnezeu, ea nu trebuie să moară. Dumnezeu a creat viața. El n-a creat moartea. Scopul nostru este viața cu Hristos-Dumnezeu, nemurirea.
Avea fericitul Ioan, mai mult decât altele, multă grijă să nu osândească pe nimeni, pentru orice fel de greşeală şi, mai ales, pe călugări, de vreme ce a greşit o dată cu unul din aceştia şi de atunci niciodată nu osândea pe călugări în grabă, căci i se întâmplase lui, în adevăr, un lucru ca acesta:
Un călugăr tânăr umbla de câteva zile prin Alexandria, având împreună cu sine o fecioară tânără şi foarte frumoasă. Acest lucru văzându-l, unii s-au tulburat, socotind că pentru păcat o poartă cu sine şi au înştiinţat pe Sfântul Ioan Milostivul. Iar el a poruncit să-i prindă pe amândoi şi să-i închidă deosebit (separat) în temniţă.
Stihul de faţă, binecunoscut celor care cercetează regulat biserica şi îl aud îndeosebi la slujba Vecerniei, este din Psalmul 129 al Prorocului David. Stihul întreg este următorul: „Din straja [phylaki] dimineţii până în noapte. Din straja dimineţii să nădăjduiască Israel spre Domnul” (Psalmi 129:6).
Când Prorocul vorbeşte aici despre „phylaki” (gr. „temniţă, închisoare”) nu are, desigur, în vedere ceea ce ne imaginăm noi, închisoarea unde sunt trimişi cei condamnaţi în urma unei hotărâri judecătoreşti, ci este vorba despre un termen militar, aşa-numita phrourâ, gardă, strajă.