Feciorelnic praznic, astăzi, fraţilor, cheamă limba spre laudă şi sărbătoarea de faţă se face dătătoare de mult folos pentru cei adunaţi împreună. Şi aceasta în chip foarte potrivit. Căci are drept subiect curăţia şi lauda cea desăvârşită a întregului neam femeiesc şi slava unei femei, în acelaşi timp fecioară şi maică. Frumoasă împreunare! Căci iată pământul şi marea slujesc drept străji pentru Fecioară: marea deschide drum lin corăbiilor, iar pământul îndreaptă paşii celor ce umblă pe uscat fără de împiedicare. Să salte întreaga fire, fecioarele să fie slăvite! Fecioarele să fie slăvite şi să dănţuiască oamenii toţi!
Căci unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul covârşeşte (Rom. 5,20). Ne-a chemat pe toţi Maria, vasul cel de mult preţ şi fără de întinăciune al fecioriei, Raiul cel cuvântător al celui de-al doilea Adam (Rom. 5,14; I Cor. 15, 21-22, 45-59), Cel ce a lucrat unirea celor două firi, lauda legământului celui mântuitor, patul de nuntă unde Cuvântul S-a nuntit cu trupul, rugul cel aprins (Ex. 3,2) al firii omeneşti pe care focul cel arzător al dumnezeirii nu l-a mistuit, cu adevărat norul cel uşor (Îs. 19,1) care a purtat cu trupul pe Cel purtat de heruvimi, lana cea preacurată (Jud. 6, 37-38) udată de rouă cea din cer căzută, cu care Pastorul a îmbrăcat mieluşeaua (În 10, 11), roaba şi maică, fecioară şi cer, singur pod al lui Dumnezeu către oameni, urzeala înfricoşătoare a iconomiei, întru care s-a ţesut tunica unirii (În 19, 23), al cărui urzitor este Duhul Sfânt, a cărei ţesătoare a fost Puterea celui Preaînalt care a umbrit-o (Lc 1, 35), iar lana – vechea tunica a lui Adam. Firul împletitor era trupul fără de prihană din Fecioară, acul – harul nemăsurat al celui purtat, iar ţesător este Însuşi Cuvântul cel intrat prin auz.
Cine a cunoscut, cine a auzit că Dumnezeu S-a sălăşluit necircumscris în pântece, Cel pe care cerurile nu l-au cuprins, iar pântecele nu L-a îngrădit, ci din Fecioara S-a născut nu doar simplu Dumnezeu, nici doar simplu om. Cel ce astăzi S-a născut, poarta care odinioară era a păcatului a arătat-o uşă a mântuirii. Căci acolo unde şarpele a vărsat veninul prin neascultare, acolo Cuvântul, prin ascultare, intrând în altar, S-a întrupat. Acolo unde s-a ivit cel dintâi ucenic al păcatului, Cain, acolo izbăvitorul neamului omenesc, Hristos, fără de sămânţă a odrăslit, fără a se ruşina iubitorul de oameni de durerile naşterii din femeie. Căci Viaţa era lucrul ce se săvârşea. Nu S-a întinat sălăşluindu-Se, însuşindu-Şi mădulare pe care Însuşi fără de prihană le-a creat. Dacă Maica Domnului nu rămânea Fecioară, Cel născut ar fi rămas un simplu om, iar naşterea nu ar mai fi fost străină şi mai presus de fire. Dar dacă şi după naştere a rămas Fecioară, atunci în chip de negrăit S-a născut Cel care şi prin uşile încuiate (În 20, 19-26) fără împiedicare a intrat. Şi oare nu însoţirea celor două firi Toma o vesteşte când zice: „Domnul meu şi Dumnezeul meu…” (In 20,28)
Nu te ruşina de durerile naşterii, omule, ca acestea s-au făcut penru noi temei de mântuire. Căci dacă nu s-ar fi născut din femeie, nu ar fi murit, nu ar fi nimicit prin moarte puterea care s-a înstăpânit asupra morţii, adică diavolul (Evr. 2,14). Căci nu este nicio întinăciune pentru arhitect să intre în casă pe care a zidit-o, nici nu întinează vasul pe olarul care înnoieşte pe cele ce a plăsmuit. La fel, nu Îl întinează pe Cel fără de prihană faptul că a ieşit din pântece fecioresc, de care nu S-a întinat atunci când l-a făcut şi pentru aceasta, ieşind din el, nu Se spurcă.
O, pântece în care s-a dat înscrisul eliberării noastre a tuturor! O, pântece întru care s-a făurit arma împotriva morţii, o ţarină întru care Semănătorul întregii făpturi, Hristos, ca pe un rod fără de sămânţă l-a odrăslit! O, templu întru care Dumnezeu S-a făcut preot nu preschimbând firea, ci îmbrăcând din milă pe cel după rânduiala lui Melchisedec (Evr. 6, 20; 7, 11; Ps. 09, 4)! O, Fecioară, care ai deschis lui Adam raiul, sau mai degrabă fiind mai slăvita decât raiul! Căci acela a fost sădit de Dumnezeu, iar ea L-a lucrat după trup pe Însuşi Dumnezeu.
O, taina înfricoşătoare şi străină! Cine a mai văzut vreodată că Împăratul a purtat chipul blestemului? Sau ar putea vreodată ochiul cuprinde soarele întreg? Dar trupul ar putea altcândva să fie unit după fire cu Dumnezeu în chip neschimbat, dacă nu ieri? Când Sfânta Fecioară pântecele a împrumutat, iar Cuvântul prin auz a intrat, iar Duhul cel Sfânt a plăsmuit templul cel viu, iar Cel Preaînalt în chipul robului S-a deşertat pe Sine. Dar taina dumnezeieştii iconomii a purtat-o pântecele Fecioarei, o, pântece mai lat decât cerurile! O, naştere care ai purtat mântuirea! O pântece de lut şi cămara de nunta a Creatorului! O, Naştere izbăvitoare a păcatului lumii! O, taină, al cărei chip este cu neputinţă a-l tâlcui! O, naştere dar nu început al existenţei lui Dumnezeu, nu schimbare a fiinţei, nu micşorare a puterii, nu despărţire de Cel ce fără de început S-a născut ci unirea lui Dumnezeu şi cu trupul, în împreunarea firilor, binecuvântarea naşterii, venirea lui Dumnezeu, taina cea din veac ascunsă în Dumnezeu (Col. 1, 26), taina nedespărţirii firilor, dezlegarea blestemului (Gal. 3, 13), ridicarea osândei (Gen. 2, 17) şi existenţa cea fără de început a Fiului celui Unul-Născut, şi naşterea din fecioara după trup şi închinarea de la toată zidirea şi dăruind şi binevestind poporului întreg! Lui fie slavă în vecii vecilor. Amin!”
Sfântul Proclu al Constantinopolului