Sfântul Grigorie Arhiepiscopul Tesalonicului, numit şi Palama, s-a născut în Constantinopol. A rămas orfan de tată încă de mic, dar sub îngrijirea mamei sale şi-a săvârşit studiile şi a fost de mare folos mamei şi fraţilor săi, pe care-i ţinea din ostenelile sale.
Văzând deşertăciunea lumii acesteia, ia venit în gând să se facă călugăr, îndemnând şi pe mama şi fraţii săi la aceasta.
Primind cu bucurie propunerea, mama sa a luat schima într-o mănăstire de maici, iar el şi cu fraţii săi s-a dus în Muntele Athos, unde punându-se în ascultarea unui cuvios Nicodim, s-a deprins cu toate rânduielile vieţii monahale. Câtva timp a fost şi în Lavra cea mare; dar dorind liniştea, s-a sălăşluit în pustie şi ducea viaţa cea mai aspră.
Întâmplându-se să treacă pe acolo Varlaam din Calabria, care învăţa că strălucirea dumnezeirii este creatură, a fost combătut de sfântul pentru acele erori. Asemenea şi pe Aţuindiu şi Polichindin, care au fost sinodiceşte condamnaţi pentru învăţăturile lor cele greşite.
Pentru luptele sale cu ereticii s-a învrednicit de marele dar al arhieriei, ocupând însemnatul scaun al Tesalonicului şi păstorindu-l cu multă demnitate. S-a învrednicit a purta rănile Domnului pe trupul său, ca dumnezeiescul Pavel şi după multe suferinţe din partea turcilor, pentru că le arăta cu multă îndrăzneală rătăcirile lui Mahomed, a adormit în Domnul în vârstă de 63 de ani, la 1340.
Praznicul Sfântului Grigorie Palama a fost instituit o dată cu canonizarea sa oficială 1368, dar, ca adesea în Bizanţ, el nu făcea decât să sancţioneze un cult popular dezvoltat la puţină vreme după moartea sa (+ 14 noiembrie 1359) la Athos, Lamia, Kastoria etc.. Ca text imnografie s-a utilizat oficiul redactat de patriarhul Filotei, prieten al lui Palama şi autor al Vieţii sale, completat de canonul unui anume Gheorghe, necunoscut de altfel. Pe lângă acest oficiu liturgic tot atunci s-a adăugat Synodikon-ului Ortodoxiei proclamarea „veşnicei pomeniri” a fericitului Grigorie, arhiepiscopul Tesalonicului, care venea să completeze numeroasele adaosuri ale formulelor palamite privitoare la distincţia dinte fiinţă şi energiile lui Dumnezeu, şi condamnările lui Varlaam, Achindin şi ale celorlalţi adversari ai isihasmului.
Canonizarea Sfântului Grigorie Palama şi instituirea sărbătorii sale în a doua duminică a Postului Mare, îndată după Duminica Ortodoxiei, consacrau deciziile celor două Sinoade isihaste de la Constantinopol, din anii 1341 şi 1351, drept însăşi expresia Ortodoxiei şi a marii tradiţii dogmatice bizantine. Praznicul Sfântului Grigorie era rânduit astfel alături de cel al restaurării sfintelor icoane, ocupând împreună cu el un loc privilegiat şi semnificativ în cursul anului liturgic. Locul său era de altfel pregătit, căci în epocă Duminică a II-a (alături de Duminică a IV-a) era singura duminică din Postul Mare liberă de praznice transferate din ciclul fix, cu excepţia Marii Biserici din Constantinopol, al cărei Typikon din secolul X indica memoria Sfântului Policap al Smirnei, şi unele manuscrise ale Triodului care conservă vechile comemorări ale ciclului lecturilor de la Ierusalim. Astfel, Duminica a II-a poartă în aceste manuscrise indicaţia celebrării Vameşului şi a Fiului risipitor. În alte cazuri însă, că la Evergetis, nu se indica decât slujba învierii şi cea din Mineie, scoţând astfel aproape cu totul această duminică din ciclul propriu-zis al Triodului.
Acest praznic venea, aşadar, să desăvârşească în chip potrivit structura Triodului, completând tematic pe cel al Ortodoxiei, prin rânduirea Sfântului Grigorie Palama între Părinţii Bisericii şi marii apărători ai învăţăturii ortodoxe. Acestuia i se aplică aceleaşi calificative ca şi acelora: el este „sfeşnicul ortodoxiei”, „trâmbita teologiei”, „lira Duhului”, „stâlpul Bisericii”, „al doilea Teolog”, „gură de foc a harului”, „râul înţelepciunii”, „oglinda lui Dumnezeu”, care iniţiază pe credincioşi în cunoaşterea Sa, „slava monahilor” etc. Scrierile sale sunt rouă cerească, miere, pâinea îngerilor, nectar şi izvor de apă vie, scara care duce de la pământ la cer.
Canonul închinat Sfântului Grigorie, ca şi celelalte tropare ale oficiului său, îşi propun mai cu seamă să preamărească apărarea Ortodoxiei în general, fără a face multe aluzii la învăţătura sa duhovnicească, sau la aspectele specifice ale învăţăturii sale, cum e distincţia între fiinţă şi energiile lui Dumnezeu. Se pare că scopul ei e mai puţin de a arăta originalitatea dascălului isihast, cât conformitatea sa cu tradiţia ascetică şi dogmatică. E ceea ce sugerează şi locul său alături de o sărbătoare transformată dintr-o o comemorare particulară a icoanelor într-un praznic general al Ortodoxiei.
Asocierea acestor două sărbători nu se datorează doar „hazardurilor” istoriei liturgice, ci faptului că disputele isihaste, ca şi cele ale icoanelor, au fost amestecate mai mult sau mai puţin nemijlocit cu sângeroase războaie civile reprezentând, prin urmare, o miză politică, dar şi pentru că între aceste două aspecte ale tradiţiei poate fi detectată o relaţie subtilă. Schematizând lucrurile, putem socoti că victoria asupra iconoclaştilor în secolul IX, ca şi cea asupra umaniştilor bizantini în secolul XIV (reprezentantul cel mai caracteristic fiind aici Varlaam), e în definitiv triumful învăţătorii ortodoxe a îndumnezeirii omului moştenită de la Părinţi asupra raţionalismului elenistic latent dintotdeauna din mediile cultivate din Bizanţ şi care şi-a găsit noi susţinători în scolastica occidentală şi în precursorii Renaşterii. Într-o epocă diferită şi în faţa altor adversari, isihaştii afirmau ca şi iconofilii aceeaşi realitate a participării trupului şi sufletului omului la Dumnezeu în Hristos încă din această viaţă; în timp ce iconoclaştii şi umaniştii imperiului muribund erau în definitiv solidari într-o înţelegere intelectualistă a relaţiei omului cu Dumnezeu. Ar putea fi astfel arătată legătura dintre teologia unui Constantin V şi cea a lui Varlaam sau Achindin.
Premizele şi problematica lor sunt destul de diferite, dar atât la unii, cât şi la ceilalţi putem găsi aceeaşi ispită „elenică” de a stabili o strictă separaţie între spirit şi materie, de a întemeia o antropologie dualistă a trupului opus sufletului, tinzând să evacueze unitatea concretă a persoanei (investită în învăţătura biblică despre inimă) şi refuzul participării depline a trupului la harul dumnezeiesc încă din această viaţă. Acest intelectualism are în fond o legătură strânsă cu spiritualitatea Triodului, căci iconoclaştii, ca şi umaniştii, erau în marea lor majoritate oameni de stat sau intelectuali (chiar dacă erau monahi sau clerici) care preferau speculaţia abstractă practicii ascezei şi vederii lui Dumnezeu. Acesta a fost de altfel obiectul principal al atacurilor Sfântului Grigorie Palama împotriva lui Varlaam. El denunţa la acesta, şi în mişcarea intelectuală pe care o reprezenta, nostalgia după înţelepciunea profană, o abordare raţionalistă a învăţăturii patristice despre cunoaştere şi poate, mai cu seamă, o ură faţă de practica poruncilor şi asceza. El scrie, de exemplu, următoarele:
„A dobândi pe Dumnezeu în noi şi a petrece întru curăţenie cu El, şi a ne amesteca lumina cea prea curată, pe cât e cu putinţă firii omeneşti, e cu neputinţă dacă, pe lângă curăţirea în virtute nu ieşim din noi înşine sau, mai bine zis, nu ne ridicăm deasupra noastră; aşa că, părăsind tot ce e sensibil împreună cu sfinţirea şi înălţându-ne deasupra cugetărilor, a gândurilor şi cunoaşterii ce vine din acestea, să fim absorbiţi întregi în lucrarea imaterială şi mentală a rugăciunii, ca astfel să intrăm în neştiinţa cea mai presus de cunoştinţă şi să ne umplem de ea în strălucirea atotstrălucită a Duhului, aşa încât să privim nevăzut bunurile lumii viitoare. Observi ce jos au rămas cele ce ţin de filozofia mult trâmbiţată a raţionamentelor, care-şi ia începuturile din senzaţie şi a cărei ţintă, pentru toate ramurile, e cunoştinţa – o cunoştinţă aflată nu prin curăţie şi nu curăţitoare de patimi? Începutul vederii duhovniceşti însă este binele dobândit prin curăţirea vieţii şi cunoştinţa adevărată şi autentică a lucrurilor, ca una ce nu vine din fiinţă ci din curăţie şi e singură în stare să deosebească ce este cu adevărat bun şi folositor şi ce nu; iar ţinta ei este arvuna veacului viitor, neştiinţa mai presus de cunoştinţă şi cunoştinţa mai presus de înţelegere, împărtăşirea ascunsă de Cel Ascuns, şi privirea negrăită a Lui, vederea şi gustarea Luminii veşnice”.
Pentru Sfântul Grigorie Palama şi întreaga tradiţie monahală pe care o reprezintă, asceza şi practica virtuţilor sunt în definitiv singura cale de a atinge adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu, adică împărtăşirea reală a trupului şi sufletului, unite în inimă de Lumina necreată. Aşa cum a scris V. Lossky, învăţătura Sfântului Grigorie Palama e punctul final al „unei îndelungate tradiţii de luptă pentru depăşirea dualismului platonic, între sensibil şi inteligibil, simţuri şi minte, materie şi spirit”. Eroarea comună a iconoclaştilor şi a umaniştilor e de a se fi cantonat într-o problematică care opune spiritul şi materia, fără a recunoaşte că aceste categorii filozofice sunt radical răsturnate de întruparea Logosului, de „nebunia Crucii” şi îndumnezeirea trupului asumat.
Problema locului trupului în viaţa duhovnicească se află în inima disputelor iconoclaste şi isihaste, găsindu-şi expresia ortodoxă tocmai în timpul Postului Mare: în asceza şi rugăciunea ce preced iniţierea pascală, învăţătura duhovnicească a Triodului poate fi privită drept aplicarea nemijlocită şi practică a dogmei ortodoxe a întrupării, aşa cum a fost precizată în cele din urmă de apărătorii icoanelor şi isihaşti, astfel că aceste două praznice îşi găsesc un loc justificat la începutul Postului Mare, nu numai prin importanţa lor istorică, dar şi pentru că simbolizează condiţiile fără de care postul şi căinţa practicate în timpul Postului Mare n-ar putea ajunge aievea la „viaţa în Hristos” şi la pătrunderea sufletului şi trupului în misterul Său divino-uman. În timpul acestei prime perioade definite de aceste două duminici, viaţa ascetică apare astfel drept o adevărată mărturisire dogmatică.
……………………………………………………Makarios Simonopetritul, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, Editura Deisis