Exact aceasta este firea, puterea şi vrednicia Tainelor: să schimbe lucruri, să prefacă, să preschimbe fapte, să-l facă drept pe păcătos, binecuvântat pe necinstit, să înalţe la cer pe cel de pe pământ.
Într-adevăr, cu „cinci minute înainte” de căsătorie este păcat contactul trupesc al perechii, iar cu „cinci minute mai târziu” nu este păcat.
„Astfel, zise Domnul oştirilor: Adusu-Mi-am aminte de cele ce a făcut Amalec lui Israel, cum i s-a împotrivit în cale, când venea din Egipt. Mergi acum şi bate pe Amalec şi pe Ierim şi nimiceşte toate ale lui. Să nu-i cruţi, ci să dai morţii de la bărbat până la femeie, de la tânăr până la pruncul de sân, de la bou la oaie, de la cămilă până la asin” (I Regi 15, 2-3).
Prin petrecerea noastră monahală, fie practică, fie contemplativă, urmărim să ajungem la scopul dorit. Și care este acesta? Este exact să lepădăm omul vechi care este format din patimi și pofte și, prin har, să-l îmbrăcăm pe cel nou, pe cel zidit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu , și să provocăm harul dumnezeiesc să vină în noi. Dar nu numai atât, ci și noi care avem pârga Duhului și noi înșine suspinăm în noi, așteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru [1]. Acesta este scopul nostru.
Creştinii au datoria, după porunca Domnului, să devină sfinţi şi desăvârşiţi. Desăvârşirea şi sfinţenia sunt înfiripate mai întâi adânc în sufletul creştinului şi după aceea se întipăresc în gândurile, în dorinţele, în cuvintele, în lucrările lui. Astfel, harul lui Dumnezeu care există în suflet se revarsă şi în purtarea lui cea din afară.
Omul contemporan este stăpânit de următoarea dilemă cu privire la Dumnezeu. Încearcă să răspundă la întrebările: Ce este Dumnezeu? și cum poate fi dobândită cunoașterea lui Dumnezeu? Sub influența Iluminismului, unii îmbrățișează deismul, agnosticismul sau ateismul, în vreme ce alții cred rațional în Dumnezeu, însă nu cunosc modul prin care ar putea ajunge la trăirea Sa din experiență. Cu privire la această temă, învățătura Sfântului Grigorie Palama este însemnată, fiind prin excelență una empirică.
„Ce este mai frumos decât să te apropii de El (Mântuitorul), să ai părtăşie cu El? Ce plăcere este mai mare? Cine-L va vedea şi va gusta fără plată din izvorul de apă vie, ce poate să dorească altceva? Ce domnie? Ce putere? Ce averi, când va vedea cât de nesigură este aici viaţa conducătorilor, cât de schimbătoare sunt stările imperiilor, cât de scurtă este viaţa, cât de mare este robia în împărăţii, în care oamenii trăiesc după voinţa altora şi nu după a lor proprie? Dar ce bogat trece la viaţa veşnică, dacă nu este sprijinit pe câştigul virtuţilor pe care toţi îl au, numai cei bogaţi nu? (Matei 19, 26).
Vreau să vă spun că această dihotomie maniheică ce spune că în lume nu pot fi decât căsătoriţi şi monahi face parte din modul nostru prost de a gândi Ortodoxia. Vocaţia pentru căsătorie este identică celei pentru monahism şi este identică celei pentru celibat în lume, atunci când există şi o astfel de formă, pentru că este vocaţia pentru Împărăţia Cerurilor. Ori ai vocaţie pentru Împărăţia Cerurilor şi o împlineşti acolo unde rânduieşte Dumnezeu, ori n-ai vocaţie pentru Împărăţia Cerurilor şi nu o împlineşti nici în fustă scurtă, nici cu scufă pe cap; nici cu nădragii peticiţi, nici cu camilafca lungă până dincolo de pământ.
Poate oare Dumnezeu cel iubitor şi milostiv să poruncească războaie de nimicire totală? În I Regi 15, 3 citim cum Dumnezeu îi porunceşte lui Saul în legătură cu ameleciţii: „Nimiceşte şi dă blestemului toate câte are. Să nu-i cruţi, ci să dai morţii de la bărbat până la femeie, de la tânăr până la pruncul de sân, de la bou până la oaie, de la cămilă până la asin”.
Prin ţinerea de minte a răului, „gândurile şi sentimentele negative coboară în subconştient, provocând în viaţa noastră tot felul de probleme şi pătimiri”. Prin iertare însă, toate acestea dispar. Prin urmare, iertarea este un medicament şi pentru trup. „Cei care-i iartă pe vrăjmaşii lor prezintă o îmbunătăţire a sănătăţii psihice şi somatice, în timp ce oamenii care păstrează «vie» amintirea răului care li s-a făcut sunt în primejdie ca de-a lungul timpului să sufere de angoasă puternică, depresie, psihoză, migrene, hipertensiune şi probleme cardiace”, arată un studiu făcut în America în 1999.
Cred că nu trebuie nici o pregătire pentru a începe practicarea Rugăciunii lui Iisus. Trebuie să începi numai a te ruga şi rugăciunea însăşi te va învăţa cum să te rogi. Bineînţeles că trebuie să ai credinţa creştină în suflet şi să nu încerci să practici Rugăciunea lui Iisus ca o formă asemănătoare cu yoga. Deci, trebuie să fii înrădăcinat în tradiţia Bisericii, să ai o viaţă sacramentală. Şi dacă e posibil, să ai un părinte duhovnicesc.
Pe bărbat l-a înzestrat cu un fel de harisme, iar pe femeie cu un alt fel. Bărbatului i-a dat bărbăţie, pentru ca să se descurce în situaţiile grele şi pentru ca femeia să se supună lui. Căci, dacă ar fi dat şi femeii aceeaşi bărbăţie, nu s-ar fi putut menţine familia.
Când eram în Epir, se vorbea despre o femeie cum că era înfricoşătoare. Purta o cămaşă albă până jos şi avea întotdeauna un iatagan la ea. Tâlharii o luau în tovărăşia lor. Gândiţi-vă, să aibă o femeie în ceata lor!
„…Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin proroci…“ (Evr. 1, 1)
Prorocii au fost o instituţie religioasă, specifică poporului Israel, cu rolul de a face cunoscută voia lui Dumnezeu. Profetismul apare în lume ca un fenomen unic de predicare a cuvântului divin printre oameni şi de vestire a evenimentelor viitoare pe care Dumnezeu a vrut să le descopere lumii.
Cine ar putea vreodată să păzească harul dumnezeiescului Botez și să țină dumnezeieștile porunci cum a făgăduit când s-a botezat? Desigur nimeni, chiar dacă ar trăi numai o zi pe fața pământului, potrivit prorocului. Suntem chemați, vedeți, păcătoși și împătimiți fiind și trăind în medii păcătoase și potrivnice, să umblăm pe calea virtuților și sfințeniei. Alegerea binelui este ușoară, aplicarea lui cere însă luptă. Duhul este râvnitor, trupul însă neputincios. Prin urmare, pocăința este singura noastră nădejde și singurul ajutor care rămân omului păcătos, ca să reușească în menirea lui.
Pentru mentalitatea veche, numele reprezenta ceva care depăşea simpla denumire, desemnând o parte din realitatea numită. Nu este o simplă etichetă pusă, ci o manifestare a celui numit. Cunoaşterea numelui cuiva iniţia o relaţie interpersonală. În textul Vechiului Testament, primul care dă nume este chiar Dumnezeu. Numirea urmează chiar lucrării de „separare“, adică de distingere a unei realităţi de alta.
„Văd că mulți au un astfel de obicei în biserică; se sârguiesc să vină la biserică cu haine curate, cu mâinile spălate; dar ca să se înfățișeze cu sufletul curat înaintea lui Dumnezeu nu suflă nimeni vreun cuvânt! Și spun lucrul acesta nu ca să vă opresc să vă spălați mâinile sau gura, ci că vreau să vă spălați așa cum se cuvine, nu numai cu apă, ci, în loc de apă, cu virtuți. Gura se murdărește cu defăimări, blasfemii, certuri, cuvinte pline de mânie, cuvinte de rușine, râs și glume.
Acum este vremea nu pentru învăţături, ci pentru slavoslovire, nu pentru poveţe, ci pentru mulţumire, nu pentru a propune lecţii, ci pentru a vădi bucurie. Deci, cu recunoştinţă să dăm slavă Domnului şi să ne bucurăm întru numele Lui cel sfânt. Slavă negrăitei Tale milostiviri, Doamne, care nu ne-ai părăsit în căderea noastră amară! Slavă nesfârşitei Tale înţelepciuni, care ne-a întocmit un chip de mântuire atât de minunat! Slavă proniatoarei Tale purtări de grijă pentru noi anume, care ne-a chemat să fim părtaşi harului Tău răscumpărător! Veniţi să-L mărim pe Domnul, care a căutat spre smerenia robilor Săi!
Astăzi, când nu doar o armată, ci orice „semen” de lângă mine poate provoca un dezastru, ne este cu atât mai limpede că numai chemarea Părintelui Iubirii pentru toţi copiii Lui din lume, „fii în Fiul Lui” născut în peştera Bethleemului, ne salvează din „umbra morţii”, spre viaţă.
Prăznuim, toţi creştinii, coborârea lui Dumnezeu la noi, în Lumina Iubirii.
Sfântul Grigorie Teologul, „cântăreţul iubirii Treimii”, proclamă: