Acum este vremea nu pentru învăţături, ci pentru slavoslovire, nu pentru poveţe, ci pentru mulţumire, nu pentru a propune lecţii, ci pentru a vădi bucurie. Deci, cu recunoştinţă să dăm slavă Domnului şi să ne bucurăm întru numele Lui cel sfânt. Slavă negrăitei Tale milostiviri, Doamne, care nu ne-ai părăsit în căderea noastră amară! Slavă nesfârşitei Tale înţelepciuni, care ne-a întocmit un chip de mântuire atât de minunat! Slavă proniatoarei Tale purtări de grijă pentru noi anume, care ne-a chemat să fim părtaşi harului Tău răscumpărător! Veniţi să-L mărim pe Domnul, care a căutat spre smerenia robilor Săi!
Îngerii dau slavă, şi nu pentru ei înşişi. Între cer şi pământ proptind picioarele lor, ei ba se întorc spre cer, ba se apropie de pământ; văzând în cer slavă, iar pe pământ pace şi bunăvoire, nu pot să ţină în ei cântările de laudă, care le scapă fără voie. Şi atunci cum să ne înfrânăm de la cântările de lauda noi, de vreme ce în Naşterea lui Hristos totul e pentru noi? Iată, se găteşte jertfă de milostivire – Mielul lui Dumnezeu, care va să fie înjunghiat pentru a noastră mântuire! Iată, se pogoară din cer pâinea vieţii, ce va să dăruiască viaţă lumii! Iată, Domnul, ca un pastor, pleacă dintru înălţime şi, lăsând cele nouă oi – soboarele îngereşti, S-a pogorât căutând-o pe una singură – omenirea rătăcită, pentru ca, luând-o pe umerii Săi, să o aducă mântuită la Tatăl Său!
Aşadar, n-ai odihnă, Doamne, căci vii la mine căutându-mă pe mine, cel rătăcit. A şaptea zi
Te-ai odihnit de lucrurile facerii, iar de lucrurile mântuirii nu Te odihneşti, ci de la început şi până acum lucrezi – şi Tu, şi Tatăl Tău. Atunci, căutându-l în rai pe Adam cel căzut, l-ai chemat, zicând: “Adame, unde eşti?” Adam s-a ascuns în desiş – în dragostea lui de căderea sa. Acum Tu Te pogori chiar în adâncul căderii noastre ca să-i chemi înapoi pe cei ce au îndrăgit acest întuneric.
O, Doamne, cheamă-ne înapoi şi pe noi! Însă dă-ne să nu ne ascundem, ci să ne deschidem cu inima şi să ieşim în întâmpinarea Ta, fiind gata să răspundem la orice: “Iată-ne! Suntem neputincioşi şi slăbănogiţi: ia-ne, tămăduieşte-ne, vindecă-ne. Iată mintea – acest grumaz de fier şi frunte de aramă: ia-o, fă-o praf înaintea feţei tale şi sălăşluieşte în ea deprinderea supunerii cu smerenie faţă de cuvântul tău cel dumnezeiesc şi de adevărul Tău. Iată inima pofticioasă, această femeie cu scurgere de sânge, din care curg necontenit şiroaie de pofte necurate: ridică-ne la atingerea de Tine, ca să înceteze curgerea acestui sânge. Iată sufletul,care a uitat de Tine şi numai cu gusturi pământeşti se hrăneşte: dă-ne să ne întoarcem în braţele Tale, simţind dulceaţa lor şi să ne veselim la masa Ta, ca să uităm de toate aceste roşcove, care nu hrănesc, ci doar întărâtă gustul şi chinuie printr-o sete care nu este niciodată potolită. Atunci şi noi vom aduce Ţie, Celui ce Te-ai născut, aurul cunoaşterii curate, fără amestec străin, a adevărurilor Tale, smirnă – omorârea de sine faţă de pofte şi de patimi şi tămâia – năzuinţa către cele de Sus şi îndulcirea doar de cele cereşti”.
O, de ar fi aşa! Cine ar putea înfrâna cântarea noastră de laudă, de recunoştinţă şi bucurie? Cum să nu se bucure cel ce poartă izvorul bucuriei, în inima sa? Îngerul nu le spune păstorilor: “Bucuraţi-vă!”, ci le spune doar: “Vă binevestesc bucuria ce va să fie”. Pentru ce să-i spui: “Bucură-te!” celui ce n-a gustat încă bunătăţile îmbucurătoare? Şi după ce L-au văzut pe Domnul, ei s-au întors, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu, nu bucurându-se. Ei puteau să nu se bucure, deoarece nu gustaseră încă din bunătăţile aduse de Cel născut – dar este cu putinţă, este de iertat ca cineva dintre noi să nu se bucure?
Ne-am obişnuit să ne facem urări de bine cu prilejul acestui praznic. În ele se poate ascunde, însă, o amară mustrare pentru noi. A te bucura sau a nu te bucura în această zi – iată piatra de încercare prin care se arată dacă suntem în legăturile cuvenite cu Domnul ce S-a născut! Doar am fost deja chemaţi, ne-am apropiat de El şi am fost primiţi de El. Noi suntem ai Lui şi El al nostru, aşadar tot ce este al Lui este şi al nostru. Iar ce este al Lui aduce negreşit pace şi bucurie. Ca atare, pacea şi bucuria trebuie să fie starea obişnuită a duhului nostru – şi asta întotdeauna, mai ales în zile ca cea de acum!
Iată cât de mulţi suntem acum aici. Să intrăm în conştiinţa proprie şi împreună cu ea să ne dăm răspuns la întrebările următoare.
Care dintre noi este atât de bucuros pentru întemniţatul care a primit libertate după un îndelungat chin în temniţa înăbuşitoare şi întunecoasă? Şi totuşi, aşa ar trebui să ne bucurăm toţi în Hristos Iisus, pentru că în El primim libertate din nesuferita temniţă a minciunii, păcatului şi gusturilor pământeşti. Dacă nu există simţămintele unei asemenea bucurii, atunci, ia vedeţi, asta nu se întâmplă oare pentru că ne aflăm încă în legături şi în temniţă?
Care dintre noi este la fel de bucuros că unui moştenitor i s-a înapoiat moştenirea pierdută fără nădejde de întoarcere şi i s-a dat în stăpânire deplină? Şi totuşi, aşa ar trebui să ne bucurăm cu toţii în Hristos Iisus, fiindcă în El am fost chemaţi la moştenire nestricăcioasă, neveştejită, păstrată în ceruri pentru noi! Dacă nu există simţămintele unei asemenea bucurii, atunci, ia vedeţi, asta nu se întâmplă oare pentru că nu ne-am învrednicit încă să primim moştenirea aceasta?
Bucuria nu este un simţământ care ţine de voinţă. Cel ce, intrând în împărtăşire cu Domnul, a gustat din toate bunătăţile Lui, acela nu poate să nu se bucure, iar cel ce, înstrăinându-se de Domnul, nu a gustat din bunătăţile acestea, oricât l-ai chema la bucurie, nu-l vei putea face să se bucure. Aşa ceva ar fi la fel cum i-ai zice unui orb: “Vezi!”, unui surd: “Auzi!”, unuia lipsit de picioare: “Umblă!”
Şi atunci, ce să facem aceia dintre noi care am căzut în rândul acestora din urmă? Să nu ne bucurăm? Şi atunci, să nu ne fie praznicul praznic? Nu, ci să ne silim să ne bucurăm şi noi în rând cu ceilalţi. Să ne bucurăm pentru neamul nostru, că i s-au pregătit asemenea bunătăţi. Să ne bucurăm pentru ceilalţi fraţi ai noştri, ce s-au învrednicit deja a se împărtăşi de ele. Să ne silim a ne bucura şi pentru noi înşine, pentru că şi nouă ni s-a lăsat nădejdea de a le primi – şi îndată să ne silim a ne trezi şi râvna noastră cea adormită şi amorţită.
Iată, toţi sunt la ospăţul Domnului – petrec şi se veselesc!
Iar noi ce, ne suntem singuri vrăjmaşi, ca să nu mergem acolo? Sau intrarea ne este, cumva, închisă? Sau, cumva, nu ne vor primi? Sau ne vor micşora cu ceva partea? Nu… pe toţi îi îmbie Domnul cu toate – numai să vină fiecare în felul arătat şi va primi totul şi va primi bucurie atât de nestrămutată, încât nimeni nu i-o poate lua. Amin!”
Sfântul Teofan Zăvorâtul