„Ce este mai frumos decât să te apropii de El (Mântuitorul), să ai părtăşie cu El? Ce plăcere este mai mare? Cine-L va vedea şi va gusta fără plată din izvorul de apă vie, ce poate să dorească altceva? Ce domnie? Ce putere? Ce averi, când va vedea cât de nesigură este aici viaţa conducătorilor, cât de schimbătoare sunt stările imperiilor, cât de scurtă este viaţa, cât de mare este robia în împărăţii, în care oamenii trăiesc după voinţa altora şi nu după a lor proprie? Dar ce bogat trece la viaţa veşnică, dacă nu este sprijinit pe câştigul virtuţilor pe care toţi îl au, numai cei bogaţi nu? (Matei 19, 26). Aşadar, fericirea nu constă în a te folosi de bogăţii, ci în a-L vedea pe El ca să le dispreţuieşti pe ele, şi să respingi cele potrivnice adevărului, să le socoteşti deşarte şi zadarnice, să iubeşti acea frumuseţe a adevărului curat, care arată cât de mincinoase sunt culorile acestui veac. (…) Lasă afară acest chip al lumii, lasă afară răutatea. Aşează înăuntru bunătatea minţii, care are harul în puterea vieţii. Spală-ţi îmbrăcămintea şi intră în cetatea cerului, care este harul cel adevărat al sfinţilor, în care este cortul lui Dumnezeu, în jurul Căruia se găsesc cărturarii Domnului, unde nu slujesc zilele, sau soarele, sau luna, ci Domnul Însuşi e lumina, care luminează toată cetatea (Apocalipsă 21, 23). (…) Să nu fie mâinile tale slabe şi genunchii tăi fără putere pentru închinare şi pentru credinţa ta. Să nu se întoarcă slăbiciunea voinţei tale, să nu revină la calea nelegiuirilor. Ai apucat calea cea bună, rămâi pe ea, ai ajuns, ţine-te bine: Mântuieşte-ţi sufletul tău (Facerea 19, 17). Urcând, mergi drept înainte, căci înapoi nu există siguranţă. În sus e calea, în jos prăbuşirea, în sus urcuşul, în jos prăpastia. Este greu de urcat şi primejdios de coborât. Dar puternic este Domnul, Care te-a întărit şi te păzeşte.”
Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrisori, scrisoarea a XXIX-a, 18-21, în PSB, vol. 53, p. 153