Rogu-vă pe voi şi vă sfătuiesc, iubiţii mei părinţi şi fraţi şi fii, să iubiţi pe Domnul din tot sufletul vostru şi frica Lui să petreacă în inimile voastre! Fiţi drepţi şi adevăraţi fii, supuşi şi căutând în jos, iar mintea să o aveţi ridicată la cer. Câştigaţi-vă umilinţa către Dumnezeu şi către oameni!
Pe cel întristat să-l mângâiaţi, fiţi răbdători în necazuri, iar nu cârtitori, fiţi îndurători şi milostivi, hrăniţi-i pe săraci, fiţi primitori de străini, întristaţi-vă pentru păcate.
“Când cineva I-a spus Domnului: Dă-mi voie să merg mai întâi să-l îngrop pe tatăl meu, El i-a răspuns: Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor, iar tu vino de-Mi urmează Mie. Morţii sunt oamenii cu sufletul mort. Cei morţi duhovniceşte sunt cei în care nu viază Duhul lui Dumnezeu, care nu-L cunosc pe Tatăl Ceresc, care nu se roagă şi nu-I cer nimic. Ei sunt nişte orfani pe pământ. Se zbat, adună, chefuiesc şi mor. Există şi altfel de morţi duhovniceşte: cei care se roagă şi merg la biserică, dar vorbesc de rău, înjură, beau, se bat, adică ascultă, dar nu împlinesc cuvântul lui Dumnezeu. Cele cinci fecioare înţelepte şi cele cinci nebune: acesta este chipul duhovnicesc al celor care frecventează biserica.
– Cum poate să înţeleagă omul, dacă a dobândit harul desăvârşit ori nu?
– Unde este harul, izvorul vieţii, acolo din inimă izvorăsc fapte bune; când Duhul Sfânt pogoară, atunci orice muncă devine mai uşoară şi rugăciunea neîncetat iese din inimă şi ochii lăcrimează fără încetare şi orice cugetare este trează şi curată, fiindcă Duhul Sfânt lucrează atunci în om. Dar cine se lasă pradă patimilor, la acela patimile se înmulţesc şi când prin ele cel viclean pune stăpânire pe om, atunci în sufletul lui se face întuneric beznă şi povară.
Ce îşi doreşte cel mai mult cel răposat de la rude şi prieteni: nu o înmormântare somptuoasă, nici cuvinte de condoleanţe, nici doliu, ci o rugăciune puternică, prin mijlocirea căreia sufletul său să ajungă în mâinile lui Dumnezeu.
Una dintre cântările de la slujba înmormântării ortodoxe este redactată în numele celui adormit, care le cere celor vii să se roage pentru el: „Văzându-mă zăcând fără glas şi fără suflare, plângeţi toţi pentru mine, fraţilor şi prietenilor, rudelor şi cunoscuţilor, căci ieri vorbeam cu voi şi fără de veste mi-a venit înfricoşătorul cea al morţii.
Oamenii lumeşti îi caracterizează pe creştini ca nefiind sociabili, pentru că nu aleg acelaşi mod de viaţă pe care îl au ei. De aceea, adesea sunt dezgustaţi de ei sau vorbesc în mod înjositor despre influenţa pe care o exercită Biserica asupra oamenilor. Acest lucru s-a întâmplat întotdeauna. Lumea păcătoasă şi nepocăită a refuzat credinţa creştină şi a purtat război în diverse moduri contra celor credincioşi, ignorând, desigur, misiunea binefăcătoare a acestora în societate.
Hristos cere de la credincioşi să fie sarea şi lumina oamenilor. Este o misiune înaltă şi în acelaşi timp grea, care presupune o luptă personală şi duhovnicească continuă.
Trăiţi, încercaţi să finalizaţi lucrurile pe care le-aţi început şi, nu în ultimul rând, încercaţi să discerneţi între ceea ce vreţi voi să faceţi şi ceea ce Dumnezeu vă îngăduie să faceţi.
Ce putem face dacă nu mai găsim sensul bucuriei în viaţa noastră, chiar dacă ne rugăm?
Să ştiţi că sensul vieţii nu se găseşte prin rugăciune. Sensul vieţii se găseşte prin viaţă. Să vă spun: mulţi dintre cuvioşii ăştia care se pregătesc să ajungă preacucernici părinţi – oameni, de altfel, de bună calitate, nu mă îndoiesc – , toată viaţa citesc şi citesc.
Creştinul adevărat nu jigneşte pe nimeni, iar jignirile care îi sunt adresate le iartă, fără a le lua în seamă sau a se supăra, chiar dacă a fost de faţă.
Dar eu jignesc şi supăr pe mulţi oameni, iar când cineva mă jigneşte pe mine, mă supăr foarte tare şi ameninţ cu răzbunarea, dacă se poate, iar de nu, mă prefac a răbda în societate, iar în sinea mea ţin minte toate cuvintele rele, zâmbetul ironic, expresia cu înţelesuri ascunse si altele.
Mitropolitul Ierotheos Vlahos – Condițiile participării la Sfânta Împărtășanie
Maica Gavrilia: Este o mare greşeală să credem că putem schimba o persoană prin simpla noastră încercare. Acest lucru nu se va întâmpla niciodată. Se poate face prin exemplul propriei tale vieţi. Nu se poate realiza niciodată sau foarte rar prin efort, vorbind, purtând discuţii în contradictoriu şi aşa mai departe. Schimbarea va avea loc atunci când rânduieşte Dumnezeu. Dacă te schimbi pe tine însuţi, devii un exemplu viu pentru persoana pe care vrei să o schimbi, dacă devii idealul său şi aceasta vede că eşti fericit, atunci se va întâmpla. Este foarte bine să ne rugăm pentru cineva, dar nu trebuie să încercăm să schimbăm acea persoană. Schimbarea stă numai în mâna lui Dumnezeu.
În epoca noastră, foarte puţini oameni sunt devotaţi în totalitate unui anumit ideal, unei anumite misiuni sau unei lucrări-slujiri. Chiar şi în cadrul Bisericii se observă aceasta lipsă. Episcopii au devenit conducători lumeşti, iar clericii sunt nişte funcţionari. Timpul se scurge şi, din păcate, lucrurile stagnează. Nu se observă nicio îmbunătăţire. Responsabilii sunt indiferenţi. Exemple de urmat nu există. Totul este slăbit. Lipsesc cu desăvârşire entuziasmul, inspiraţia, acţiunea.
În societatea de astăzi, cel hotărât să facă ceva mai înalt este întâmpinat cu dispreţ. Sau, în cel mai bun caz, cu o anumită îngăduinţă. Când însă lucrarea lui este încununată de succes şi atrage atenţia publică, împotrivirile se înmulţesc, cu scopul de a fi stopată activitatea lui. Şi atunci oamenii născocesc multe moduri pentru a-l opri.
Sufletul omului care stă degeaba se strică pe zi ce trece: simţirea se stinge, judecata devine slabă, voinţa se răceşte. Omul care s-a obişnuit să stea degeaba nu se simte în stare să înfrunte nici o greutate.
Statul degeaba nu este mai puţin pierzător nici pentru trup. Slăbiciunea, moleşeala, istovirea, iar de aici un şir întreg al bolilor de tot felul.
Cinstiţi părinţi, iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi, cu puţin timp în urmă am fost la o înmormântare. Vorbind acolo, am pus în atenţie patru ziceri din Sfânta Scriptură, şi anume: Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire (Luca 2, 14) – ca program de viaţă, Eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit (Ioan 17, 4) – cuvinte pe care le-a spus Domnul Hristos spre sfârşitul lucrării Sale aici, pe pământ, apoi cuvintele Sfântului Apostol Pavel din Epistola I către Corinteni, capitolul 10: Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre mărirea lui Dumnezeu să le faceţi şi cuvintele Sfântului Apostol Petru din Epistola I Sobornicească, capitolul 4: Dacă vorbeşte cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu; dacă slujeşte cineva, slujba lui să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu, pentru ca întru toate Dumnezeu să se mărească prin Iisus Hristos.
Mitropolit Bartolomeu Anania – Sfaturi și Răspunsuri
Fiecare boală, în special cea cronică, care amenință viața, este de cele mai multe ori neînțeleasă și nedorită, și provoacă răzvrătire, tulburare, neliniște, anxietate, frică și durere. Mai ales astăzi, în zilele noastre, în societatea consumistă în care trăim, o lume cu multe facilități, cu plăceri nenumărate, o lume ajunsă la saturație din pricina bunurilor materiale și a soluțiilor ușoare sub forma diferitelor ,,analgezice”, taina ascunsă a durerii este văzută ca o nenorocire, suferință, pedeapsă, blestem, și provoacă de obicei teamă și groază.
După trupeasca răsărire pe pământ a Stăpânului nostru, Hristos Dumnezeu, se poate auzi pretutindeni, ca un lucru oarecare de mirare, viaţa tuturor Sfinţilor Mucenici ai lui Hristos. Pentru că minunată s-a făcut întru dânşii puterea Mântuitorului, şi de mirare este tuturor starea lor cea cu mărime de suflet împotriva muncitorilor şi nebiruita lor răbdare. Dintre unii ca aceia au fost aceştia, de care ne stă nouă înainte cuvântul, Sfinţii răbdători de chinuri Cosma şi Damian, fraţi după trup, care dintr-un tată şi dintr-o maică s-au născut în Roma cea veche şi au fost crescuţi în buna credinţă creştinească.
Erezia este dureroasă şi arată în același timp și nesupunere. Cei în erezie doresc să lege ceea ce nu se va lega şi să dezlege ceea ce este legat, condamnându-se prin propria sentinţă.
Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute. (Ioan 20, 23)
Ei confirmă că arată măreaţă cinstire pentru Dumnezeu, Căruia Lui doar Îi rezervă puterea de a ierta păcatele. Dar într-adevăr, nimeni nu Îi face rana mai mare decât aceia care aleg să încalce poruncile Lui şi să respingă lucrarea încredinţată lor.