Am auzit odată cum cineva, într-o cuvântare funebră, a strigat: „Veșnică să-ți fie pomenirea pe pământ!” Am fost mirat de această greșită interpretare a credinței noastre. Oare poate fi ceva veșnic pe pământ, unde totul trece grabnic ca o nuntă? Cu adevărat, de tot nimicnic bine dorim noi răposatului când îi dorim să-i fie pomenirea veșnică în această lume, care va lua sfârșit ea însăți.
Ia aminte să nu faci voia trupului tău, ci cu toată paza păzeşte inima ta, şi nu vei întâmpina greutăţi în păzirea poruncilor.
Ia seama la tine însuţi, păzeşte mintea ta, îndepărtează-te de obiceiurile lumii şi de toate grijile ei, dacă vrei să rămâi pe calea cea dreaptă.
„Pocăinţa adâncă provine din smerenie şi din lucrarea dumnezeiescului har. Când smerenia se pierde, atunci se pierd toate, toată viaţa duhovnicească se arată în Fericirile lui Hristos, cele care încep cu smerenie. Chiar şi cunoştinţele teologice pot naşte o satisfacţie egoistă, care le distruge pe toate.”
Ah, cât de multe sfaturi şi îndemnuri la virtuţi avem în scrierile Prorocilor, Apostolilor şi ale Sfinţilor Părinţi şi cât de des auzim poveţele învăţătorilor duhovniceşti. Însă cât de puţini sunt cei care le ascultă, cât de puţini sunt cei care se mântuiesc! Iar la rău nu ne trebuie mulţi învăţători: un singur diavol şopteşte şi păcătosul este gata să îl asculte! Dar însăşi firea noastră cea iubitoare de păcat îl îndeamnă pe fiecare la păcat, iar prietenia cu cei păcătoşi ce rele nu-l învaţă?
Creșterea noastră e din puterea lui Hristos sălășluit în noi. Fiecare vârstă duhovnicească a noastră e din puterea aceleiași vârste a lui Hristos, pe care o retrăiește în fiecare din cei ce se nevoiesc, așa cum mama retrăiește cu copilul vârstele lui, îndrumându-l în trăirea dreaptă a lor. Din Hristos cresc virtuțile noastre. Dar El însuși se arată crescând cu noi, împărtășindu-ne numai atâta putere pentru ele, câtă suntem în stare să folosim.
Mă simt rupt de toate! Gândul meu strigă neîncetat către Dumnezeu ca El să-mi întocmească o cale spre El, cale de pocăinţă. Larg s-au deschis înaintea mea porţile veşniciei. Privesc într-acolo, în această depărtare fără sfârşit, în acest spaţiu nemărginit, în aceste întinderi nemăsurate. Vremea s-a scurtat înaintea mea – zboară neasemuit mai repede, pentru a se vărsa, ca un pârâu, în mare: în veşnicie. Privesc în veşnicie: vremelnicia e plicticoasă, meschină, deşartă, nimicnică. Iubesc însingurarea: din ea poţi privi mai limpede în veşnicie, poţi descoperi ce îţi trebuie acolo, te poţi pregăti din vreme, înainte de ieşirea sufletului din trup.
Mâhnită, acesta este cuvântul care descrie cel mai bine ceea ce simt acum. Mă uit în jur și în propria ogradă și constat, cu gust amar, că uităm mult prea ușor să trăim. Să trăim frumos. Iertați-mă dacă nu faceți parte din categoria pluralului la care scriu, dar știu sigur că nu sunt singura.
Alergăm, suntem într-o goană nebună după ceva sau cineva, o diplomă nouă, o mașină hibrid, un…, o…, un…, o…, până când și oamenii intră în aceeași categorie, un altul, o alta. Tot ce a fost poartă titlul de apăsător, bine c-am scăpat, a trecut și ziua de azi, uneori nici prin cap nu ne trece să mulțumim.
Părintele Zaharia Zaharou – Despre inima duhovnicească
Cei foarte păcătoşi, dacă se cunosc pe sine, au în mod firesc şi foarte mult material pentru smerenie. Orice cădere este negreşit o cădere, dar este şi material pentru smerenie şi rugăciune. Păcatele, dacă se pun în valoare orientându-le către smerenie, sunt ca şi gunoiul ce îl punem la răsaduri. Aşadar, de ce să nu folosească cineva acest material, ca să îngraşe ogorul sufletului său pentru a deveni fertil şi dătător de roade?
Lucrarea-energia rugăciunii, care în realitate este lucrare-energie a dumnezeiescului Har în inima omului, deși în esență este aceeași la toți – și astfel cei care se află în această stare au o experiență comună – totuși se diferențiază în funcție de fiecare om. Acest lucru depinde de măsura lucrării-energiei dumnezeiescului Har, de alcătuirea psiho-somatică particulară a fiecărui om și de modul particular de viață, adică de condițiile în care trăiește fiecare. Încă pot să adaug că în mod aparte lucrează Harul în același om în momente de timp diferite. Și, ca să fiu mai clar, aș dori să menționez câteva situații semnificative.
„Cunoaşteţi argumentul Mântuitorului Iisus Hristos: „Căci jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară” (Mt. 11, 30). Într-adevăr, credinţa în Dumnezeu este mai uşoară decât necredinţa. Mai uşor este postul decât lăcomia şi luciditatea decât beţia. Mai uşoară este viaţa cu rugăciune decât fără rugăciune. Mai uşor este să faci milostenie decât să-ţi însuşeşti ceva care nu este al tău. Mai fericit este să sprijini viaţa altor oameni decât să o „denigrezi”.
Este trist să vezi tineri nepăsători, risipiți pe ici și pe colo, abstracți, inconsecvenţi, în timp ce pot să facă multe. …A avea o părere despre toate, a ști jumătate despre multe, a spune tuturor „da” sau „nu” este semnul unei mari confuzii și mediocrități, care arată lipsa de hotărâre și închipuire, sărăcie duhovnicească și nefericire pentru viitor.
Consider că în cele scrise până aici am atins anumite puncte cu privire la relația dintre rugăciune și mediul din jur. Nu mă voi lungi mult, ci voi sublinia cele mai necesare aspecte.
Când omul a fost plăsmuit de Dumnezeu se afla în starea de luminare a minții, lucru care înseamnă că avea rugăciunea minții (noetică). La omul dinainte de cădere, mintea-nous avea pomenirea lui Dumnezeu și în continuare umplea de Har rațiunea (logikí) și patimile sufletului, adică mișcările cele după fire ale sufletului.
„Cereţi şi vi se va da!” Noi ne vom ruga pentru dumneavoastră, iar dumneavoastră, dacă aveţi conştiinţa nedesăvârşirii personale, înseamnă că veţi sta cu mâna întinsă. Iar Domnul tocmai aceasta iubeşte, ca noi să stăm cu smerenie înaintea Lui, cerându-I ajutorul. Temeţi-vă, nu vă temeţi să vă temeţi! „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele.”
Monahiei Eupraxia
Dragă Eupraxia! Pace ţie şi mântuire!
Iată ce scrie Ioan Scărarul în Cuvântul 4, cap. 44: „Dacă cineva va lepăda mustrarea dreaptă sau nedreaptă, de mântuirea sa se va lepăda, iar cine primeşte mustrarea, cu durere sau fără durere, va primi degrabă iertarea păcatelor.” E limpede că tu te-ai supărat din pricina scrisorii mele. A trecut jumătate de an, şi n-ai răspuns nici un cuvânt.
Unui student de la Academia teologică din Moscova
Studiul istoriei Bisericii trebuie însoţit de studiul, măcar pe scurt, al istoriei civile şi mai ales al vieţilor acelor Sfinţi Părinţi care au trăit şi au lucrat în epoca studiată, precum şi al scrierilor lor. Numai atunci studiul va fi viu şi rodnic – iar a studia numai scheme seci este lucru şi plicticos, şi de puţin folos.
Există un proverb din perioada sovietică care spune că: „Istoria este greu de prezis.” Rescrierea istoriei a fost o acțiune politică normală – suficientă pentru a provoca proverbul. Studenții în istorie sunt fără îndoială conștienți de faptul că rescrierea este sarcina constantă a lumii academice moderne. Istoria americană și cea mondială pe care am învățat-o (din anii anii 1950 la școală) diferă foarte mult de istoria pe care au învățat-o copiii mei. Unele rescrieri au fost mult așteptate – în timp ce altele au fost mai îndoielnice.