De acum nu mai avea noaptea lupta diavolilor, ci „lupta” sfinţilor şi a lui Dumnezeu. Iar aceasta, nu pentru că au încetat cu totul ispitele, ci pentru că avea o dăruire şi o dragoste atât de fierbinte față de sfinţi şi de Dumnezeu, încât aceasta îi inunda sufletul în întregime şi se revărsa şi asupra celorlalţi. În mintea şi inima sa n-a rămas nici un colţişor gol în care să se încuibeze ispita.
Această dragoste a sa îl încălzea şi îl absorbea atât de mult încât uita de boala sa trupească şi de înfricoşătoarea oboseală. Devenise cu totul duh. Vorbea cu sfinţii, în jurul lui zburau îngerii, în întreaga lui fiinţă stăpânea bucuria. Fericirea Împărăţiei Cerurilor era în parte aici, în cămara vasului ales, adică în inima şi în mintea Părintelui lacov.
Atunci când un monah l-a silit mult să-i spună despre aceste experienţe dincolo de jumătăţile de cuvinte şi de subînţelesuri, i-a spus cu o veselie smerită:
– În seara asta, fiule, m-am aflat şi am împreună-liturghisit cu sfinţii şi cu îngerii, la jertfelnice care nu se pot descrie.
Şi fața lui s-a umplut de lumină. Atunci, monahul a întrebat:
– Cum se face asta?
– Părintele meu, nu întreba! Acestea sunt lucruri duhovniceşti, a răspuns fericitul Stareţ.
Dar când monahul a insistat. Stareţul a cedat cu o condiţie:
– Părintele meu, să nu spui nimic până ce voi muri. Atunci să spui că „un oarecare stareţ mi-a spus că liturghisea în timpul nopţilor împreună cu îngerii şi cu sfinţii şi că trăia în fiecare zi prezența Sfintei Treimi.” Ai văzut, părintele meu, ce fericire avem noi monahii şi mai ales clericii?
Stelian Papadopulos, Fericitul Iacov Ţalikis, Stareţul Mănăstirii Cuviosului David „Bătrânul”, Editura Evanghelismos, București, 2004, pp. 118-119