Putem să simțim război duhovnicesc, luptă interioară, zdrobire, dar aceasta nu înseamnă înfrângere, ci biruință! Trebuie să spunem și noi ceea ce au spus toți Sfinții de veacuri: „Doamne, Iisuse Hristoase, pentru Tine suntem omorâți toată ziua, socotiți am fost ca niște oi de junghiere!”. Vedeți adevărata mărturisire! „Pentru cuvintele buzelor Tale, Doamne, eu am păzit căi aspre”. Forma războiului nu înseamnă înfrângere. Este cu neputință! Pentru că, mai întâi suntem ispitiți de diavol, căruia i s-a dat stăpânire ca să ne războiască. De vreme ce pe Însuși Hristos L-a războit! I-au provocat atâtea suferințe, L-au scuipat, L-au înjurat, L-au calomniat, L-au numit „îndrăcit”, L-au bătut până ce L-au răstignit pe cruce, și, acolo fiind, L-au batjocorit! Si, spune Hristos: „Priviți la Mine! Ceea ce Mi-au făcut Mie, vă vor face și vouă!” . Dacă pe Mine M-au prigonit, pe voi vă vor lasă în pace? Pe Mine m-au numit „diavol”, vouă ce va spune?” Si, în continuare, îi avem pe Sfinții Apostoli, cei pe care Hristos i-a ales și a întemeiat prin ei Biserica universală. Pe toți i-au prigonit foarte tare! Câte au răbdat! Ce închisori! Ce surghiunuri! Ce bătăi! Ce necazuri! Toate acestea vi le spun, Părinților, ca să știți că viața noastră are la temelie iubirea de nevoință, de rea pătimire. Când știm acest lucru, nu ne speriem! Din această pricină am venit aici, ca să ne luptam cu diavolul! Să îl îndepărtam de la noi! Este adevărat cuvântul pe care îl spun Părinţii: „Monahul adevărat este acela care îi irită pe diavoli spre luptă!”. Sunt înfrânți și fug. Apoi îi trage de coadă și le spune: „de ce fugiți? Stați aici să ne luptăm!”. Dacă am fi atenți și am avea ca bază poruncile lui Hristos, pentru că „noi nu ne aparținem nouă înșine”, atunci, pe de-o parte, războiul va veni, pentru că diavolului i s-a dat această putere de a ne lupta; dar toate astea nu creează sentimente de vină, ci sunt prilejuri de a ne încununa, de a fi învingători!