Fericit cel ce este totdeauna plin de bucurie duhovnicească și poartă fără de lenevire jugul cel bun al Domnului, căci va fi încununat întru slavă.
Fericit cel ce s-a curățit de toată întinăciunea păcatului ca să-L primească cu îndrăznire în casa sa pe Împăratul slavei – pe Domnul nostru Iisus Hristos.
Un frate l-a întrebat pe Sfântul Pahomie (286-346): „Spune-ne ce vezi în vedeniile tale?”. Acesta i-a răspuns: „Păcătosul de mine, nu-i cer lui Dumnezeu să am vedenii… O mare vedenie este să vezi un om curat şi smerit. Cu adevărat, ce vedenie poate fi mai mare decât să-L vezi pe Dumnezeu cel nevăzut într-un om văzut, templu al lui Dumnezeu”.
A plecat deci îndată spre Sarov, unde a ajuns la miezul nopţii. Cu toată ora nepotrivită la care a sosit, s-a dus direct la chilia părintelui Serafim. Acela, ca şi când îl aştepta, şedea în pragul chiliei sale.
Rugăciunea Sfântului avea mare putere. Tămăduia bolnavi care ajunseseră deja în pragul morţii. În mai 1829 se îmbolnăvise grav soţia lui Alexei Iurievici Vorotilov, din satul Pavlov, regiunea Gorbaciov.
Pemptousia: Gheronda, dacă tot am vorbit despre legătura Sfântului Munte cu lumea, aș vrea să vă pun o altă întrebare ce reprezintă frământarea multor creștini ortodocși, și nu numai, din Grecia și din afară, oameni ce vor să se apropie de creștinism și de viața duhovnicească autentică. Condițiile de viață s-au schimbat foarte mult în ultimii 30 de ani în mod practic dar și ca percepție a oamenilor. În mijlocul acestor schimbări radicale, care au schimbat foarte mult și modul de viață al oamenilor și influențează societatea dar și omul ca persoană, există vreun mod specific în care oamenii sunt atrași către Biserică și către monahism? Sau este greu să se întâmple acest lucru din pricina noilor condiții?
Una din cauzele slăbirii discernământului şi a credinţei în contextul globalizării mediatice a proceselor de conştiinţă poate fi determinată pornind de la scrierile ascetice ale Părinţilor Bisericii.
Un lucru redescoperit în secolul al XX-lea de cercetătorii imaginarului (Weninburger: 120), aspect neglijat de omul contemporan, dar fundamental pentru existenţa sa este înţelegerea faptului că: Precum trupul are ca lume lucrurile; mintea are ca lume ideile. (Filocalia II: 113)
Şi fiind searã, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi duminica tomii uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă! Şi, zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi, zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute. Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci au zis lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. Şi după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma, împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: Pace vouă!
În anul 2008, mă aflam la ceremonia Sfintei Lumini din Sâmbăta Mare, însă pentru prima dată nu în Biserica Învierii, aşa cum obişnuiam s-o fac mulţi ani la rând, ci în Biserica Sfinţilor Constantin şi Elena care se află în interiorul Patriarhiei. Această Biserică este aproape de marea turlă a Bisericii Învierii, iar de la ferestrele interioare se vede de sus locul Sfântului Mormânt. Cele două Biserici comunică între ele şi sunt în esenţă unite, deşi se află la altitudini diferite.
Parafraza celebrului citat este la fel de hamletiană şi tragică. Oare poţi să-L vezi pe Dumnezeu sau mai degrabă răspunsul trebuie să fie negativ, pentru că între divin şi uman se instaurează un hiatus de nedepăşit. Capitolul 33 din Ieşire conţine totuşi în mod ciudat ambele afirmaţii, preţ de câteva versete distanţă între ele. Colecţionarii de contradicţii şi erori biblice s-ar părea că au motive de bucurie.
Platon, în Dialogul Timaios, afirma că istoria este ciclică şi că timpul este o măsura dinamică a veşniciei. Istoria Vechiului Israel, precum şi cea de astăzi, a fost una dificilă, cu inconstanţa suişurilor şi a coborâşurilor. Dar pentru fiecare timp al nostru, istoria pogorâtă din cer, Dumnezeu ne trimite personalităţi profetice, capabile să îi schimbe sensul, spre mântuirea lui. Isaia, profetul-„evanghelist” al Vechiului Testament din secolul al VIII-lea î.Hs., este un astfel de om, nu doar instruit în înţelepciunea celor lumeşti, dar mai ales „lămurit“ prin focul cărbunelui încins al Cuvântului revelat (6, 6-7).
Iubiți frați și surori,
Hristos a Înviat!
„ Şi .dacă. Hristos .n-a .înviat,. zadarnică. este
atunci propovăduirea noastră, zadarnică
este şi credinţa voastră.” (1 Cor. 15, 14)
Focul Haric s-a pogorât la Ierusalim şi în acest an. Miracolul s-a produs după ce patriarhul grec al Ierusalimului, Teofil al III-lea, a rostit o rugăciune în Biserica Sfântului Mormânt.
În jurul orei 14:18, Preafericitul Părinte Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului, a ieșit din Sfântul Mormânt și a dat Lumina Sfântă tuturor celor prezenţi.Lumina Sfântă a venit la Ierusalim, la Mormântul Domnului.
Veniţi, oameni, să-I cântăm şi să ne închinăm lui Hristos, să slăvim învierea Lui din morţi!
Astăzi este mântuirea lumii: nimicitu-s-a şi s-a biruit vrăjmaşul cel temut şi neînfrânt până acum al neamului omenesc şi al întregii lumi – moartea. Omul a fost zidit nemuritor, dar păcatul l-a lovit cu moarte.
Mulţi oameni trăiau la începutul lumii cu sutele de ani, dar şi lor le venea sfârşitul.
După cum se spune în Sinaxar, în Sfânta şi Marea zi de Vineri se prăznuiesc sfintele, mântuitoarele şi înfricoşătoarele Patimi ale Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos: „scuipările, lovirile peste faţă, palmele, insultele, batjocurile, haina de porfiră, trestia, buretele, oţetul, piroanele, suliţa, şi înainte de toate, Crucea şi moartea”.
În toate bisericile ortodoxe se oficiază în Joia Mare, Denia din Sfânta și Marea Vineri, numită și „Denia celor 12 Evanghelii” sau „Slujba Sfintelor și Mântuitoarelor Pătimiri”. Această sfântă slujbă are ca elemente specifice, citirea celor 12 Evanghelii ale patimilor și scoaterea solemnă a Sfintei Cruci în mijlocul bisericii.
“Da, nedrept este a-i pretinde smochinului (sau oricărui alt arbore fructifer) roade atunci când nu-i vremea recoltei, dar nedreptatea încetează dacă realizăm ce este în fapt vorba de a fi ori a nu fi de folos lui Dumnezeu, de a răspunde ori ba chemării Sale. Nu de smochin şi de smochine se face menţiune în parabola aceasta, ci de om (tot aşa şi în alte metafore neotestamentare: parcă de păsări ori de boi se îngrijeşte Atotputernicul!): care nu dispune de scuză valabilă spre a-L refuza pe Făcătorul său ori pentru a-I spune: n-am timp sau nu-i acum momentul potrivit. Soroace, date, condiţii, clauze, tocmeli: sunt lovite de nulitate absolută. Chemării de sus i se poate răspunde numai cu “Iată-mă” ori cu “Da, Doamne“.
“Astăzi, iubiţi fraţi, la Denie s-au citit trei parabole: prima – despre smochinul neroditor; a doua – despre tatăl care avea doi fii, dintre care unul la rugămintea tatălui: fiule, du-te astăzi şi lucrează în via mea a răspuns: nu vreau, iar după aceea s-a răzgândit şi s-a dus, pe când celălalt la aceeaşi rugăminte a răspuns: mă duc, dar nu s-a dus; în fine, a treia parabolă e despre gospodarul care avea o vie, a împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a lăsat-o în seama lucrătorilor şi a plecat, iar apoi, când a venit vremea culesului, a trimis slugile sale la lucrătorii viei ca să ia roadele. În înverşunarea lor, lucrătorii pe unele dintre slugi le-au bătut, pe altele le-au omorât şi, în cele din urmă, L-au omorât şi pe Fiul Lui Cel Unul-Născut (v. Mt. 21,18-43). Să vorbim acum despre prima parabolă.