Saturaţia este nenorocire pentru monah. Eu, ce să vă spun, despre asta nu ştiu. Mă desfătam de slujbe. Nu mă strâmtoram pe sine-mi, nu ştiam să fac ceva de corvoadă. Dimpotrivă, dacă este cu putinţă, să aud în fiecare zi aceleaşi, azi şi mâine şi poimâine. Tot aceleaşi; dar asta are valoare. Nu mă satur să le rostesc întreaga zi. Şi cred că toate astea ne folosesc mult. Au atâta suc, încât răcoresc sufletul şi-l hrănesc. Aşa şi voi, să vă dăruiţi din inimă lui Hristos.
Când mâna este folosită pentru a mângâia pe cineva, se produce ceva cu totul deosebit. Mâna care mângâie poartă în sine o putere, un senzor spiritual, o revărsare de ceva atât de minunat încât face bine şi celui ce mângâie şi celui ce este mângâiat. Mângâierea este un gest ce poartă în sine o mare încărcătură de har, de iubire, de preţuire, de încurajare, de apreciere, de respect, de tandreţe, de revărsare a plinătăţii de bine spre cel mângâiat.
Îmi amintesc că în zilele tinereţii mele, când eram adolescent, o cunoscută a mamei mele – persoană educată, destul de religioasă – îi spunea mamei: „A venit postul, trebuie să postesc, să mă pregătesc de spovedanie, de împărtăşanie… mă gândesc, şi nu văd nici un fel de păcate…”.
Să ne adunăm la biserică, căci aici vom primi tămăduire sufletelor şi trupurilor noastre; aici se săvârşeşte pentru noi în chip nespus mare taină; aici dumnezeiescul glas glăsuieşte la urechile inimilor noastre; aici întunericul păcatului se izgoneşte de la inimile noastre; aici Dumnezeiescul Fiu stă deasupra mesei în chip de negrăit, vărsându-Şi ca un miel sfântul Său sânge pentru noi, pentru iertarea păcatelor noastre, voind să ne facă moştenitori ai Împărăţiei Sale.
„Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu.” Aşa a grăit Domnul despre arătarea Sa pe pământ, despre faptul că El – Împăratul Împărăţiei celei de mântuire – deja a venit şi petrece printre oameni. Învăţând cu privire la acelaşi lucru pe cei iscoditori, El a spus cu un alt prilej: „Iată, Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este” (Luca 17, 21).
Este bine-cunoscut episodul arătării lui Dumnezeu către Moise, pe când acesta păştea oile socrului său, Ietro: Şi depărtându-se odată cu turma în pustie, a ajuns până la muntele lui Dumnezeu, la Horeb; Iar acolo i S-a arătat îngerul Domnului într-o pară de foc, ce ieşea dintr-un rug; şi a văzut că rugul ardea, dar nu se mistuia.
Virtutea abia poate fi deosebită de răutate. Sunt una lângă alta ca frăţiorii iubiţi! La fel îngerii și demonii! Cu toții sunt duhuri, și ușor putem să-i încurcăm si să credem că îngerul este satana si că satana este înger, că sfântul este un păcătos şi că păcătosul este un sfânt. Cu atât mai mult se poate face răul când urmează să ne judecăm pe noi înşine, pentru că ne judecăm potrivit cu inima noastră, potrivit cu voinţa noastră.
Deja postul a înaintat și ne impune nouă, fraților, încă și mai mult să ne silim în continuare cu râvnă: Cum socotește cineva nu din întristare sau de silă, căci Dumnezeu iubește pe postitorul vesel. Însă regula chinovială nu lasă pe fiecare să petreacă după voia proprie. Dar aceasta este regula comună a ascultătorilor, tăierea propriei voiri.
Ia poruncile Decalogului, una după alta, dimpreună cu toate prescripţiile particulare ce ţin de ele, şi uită-te: ai împlinit toate cerinţele lor? Cine poate să mai citească şi predica de pe munte a Mântuitorului, unde El tâlcuieşte Legea Veche, umplând-o de duh creştin, sau să citească ultimele capitole ale Epistolelor apostolice, unde sunt înfăţişate faptele la care sunt îndatoraţi creştinii şi hotărâri în privinţe de însemnătate obştească: de pildă, capitolul 12 al Epistolei către Romani,
“Se întâmplă uneori ca omul să sape o groapă pentru o oarecare trebuinţă a sa, dar din întâmplare să cadă el însuşi în ea. Tot aşa răul pe care oamenii vicleni îl uneltesc împotriva aproapelui lor se abate adeseori chiar asupra lor. Deseori, otrava pe care o pregătesc aproapelui lor o beau ei înşişi şi mor.
Curajul este de mai multe feluri. Dar cel mai primejdios dintre toate este îndrăzneala oamenilor care nu au nimic de pierdut. A nu avea nimic din cele materiale, a nu fi stăpânit de nicio patimă, a socoti bunurile trecătoare drept nişte gunoaie, a fi cu ochii ţintă la viaţa de dincolo, a iubi din tot sufletul pe Iisus – iată în ce constă puterea subiectivă a creştinilor care i-au biruit pe păgâni.
Cele care îi atrag pe ceilalţi oameni pentru creştini sunt doar praf. Când vine Hristos în viaţa noastră, El schimbă „gusturile”. Omul născut din nou are alte bucurii. Nu-l atrag şi nu-l interesează viaţa şi cele de aici. Iar dacă vreodată face ceva mai puţin potrivit chemării sale, o face pentru că a fost sedus de ceva, nu pentru că este împlinit de acel lucru.
Această sentinţă nu e un joc de cuvinte şi nici nu ascunde vreo formulă sibilinică. Exprimă un adevăr filocalic mai rar conştientizat, din păcate. Cu alte cuvinte, dacă te dedici rugăciunii doar în timpul consacrat ca atare (seara, dimineaţa, când mergi la slujbe, înainte sau după masă etc.) – nu ai făcut mare lucru.
„Gândului care caută saturare de vin în zi de sărbătoare:
«Să nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzanie, ci vă umpleţi de Duh, vorbind între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând în inimile voastre Domnului»” (Ef 5,18-19).
A văzut Cuviosul Nifon doi îngeri înâlţând un suflet la cer. Iar după ce s-au apropiat de vama desfrânării şi de alte vămi ale păcatelor, au început cei mai mari draci de la vamă să se mânie şi să se tulbure, zicând „Cum de îndrăzniţi voi să treceţi sufletul acesta pe lângă noi, fiindcă al nostru este?”.
Într-o căsnicie, părinții și copiii sunt persoane respectate, dragi, egale în drepturi și libere. Modelul familiei creștine este Sfânta Treime, Cea deoființă, neîmpărțită și nedespărțită. Astfel, orice hotărâre a unui mădular al familiei este bine să fie luată într-o atmosferă de bună înțelegere și consens, și nu să vină ca o consecință a împotrivirii, îndârjirii sau disputei. Chibzuința, realismul, calmul și prevederea se cuvine să adumbrească deciziile familiei.
Din scrisoarea dumneavoastră parcă ar curge lacrimi. V-aţi ostenit să ajungeţi la o poziţie înaltă. Aţi crezut că prin aceasta veţi ajunge îndată la fericire. Şi mulţi alţii din jurul dumneavoastră. Au făcut acelaşi lucru. Pentru asta a trebuit să vă luptaţi, să daţi din coate, să treceţi prin spaime.