Ultimul obstacol duhovnicesc menţionat de Sfântul Efrem Sirul este grăirea în deşert. Şi este adăugată la sfârşitul patimilor de evitat nu pentru că este mai puţin însemnată decât celelalte, ci tocmai pentru că grăirea în deșert constituie pecetluirea celor anterioare, fiind cea mai răspândită boală duhovnicească a oamenilor, chiar şi a oamenilor Bisericii.
Grăire în deşert este atunci când vorbim mult. Spunem cuvinte multe şi nefolositoare. Flecărim peste măsură şi rostim cuvinte care nu sunt scoase din inimă. Grăirea în deşert înseamnă, iarăşi, că spunem cuvinte deşarte, zadarnice, prosteşti, neînţelepte, fără sens şi iresponsabile, fără conştiinţă şi respect faţă de om şi de viaţa lui.
Alături de grăirea în deşert stă lauda de sine şi îndelunga-vorbire, care-l caracterizează pe omul superficial. Cuvântul creştinului, după cum spune Apostolul, trebuie să fie cuprinzător, clar, viu şi esenţial, lipsit de orice lucru nefolositor, bârfitor şi exagerat [vezi Iacov 3, 1-16].
Cuvântul, cu siguranţă, este una din cele mai sfinte harisme ale omului, cel care arată obârşia lui dumnezeiască şi zidirea lui după chipul lui Dumnezeu. Aşadar, în harisma cuvântului se distinge pecetea chipului lui Dumnezeu în om, de vreme ce însuşi Fiul lui Dumnezeu este şi Se face Cuvântul lui Dumnezeu. În Teologia ortodoxă vorbim despre Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu. Însă harisma cuvântului, care-l poate sfinţi pe om, totodată îl poate omorî, când acesta îl foloseşte ca instrument de autodistrugere. Cuvântul izbăveşte şi ucide, cuvântul inspiră şi otrăveşte. Cuvântul este mijlocul pentru aflarea adevărului, dar devine şi unealtă pentru răspândirea minciunii. Cuvântul poate să fie pozitiv, însă poate fi şi negativ. Iar când se depărtează de originea lui dumnezeiască, atunci devine grăire în deşert, calomnie, judecarea aproapelui, hulă, blasfemie şi chiar erezie.
Se ştie că un cuvânt este suficient încât toate să piară. Un cuvânt, de asemenea, ajunge pentru ca toate să se mântuiască. De aceea trebuie să fim atenţi ce spunem celorlalţi, pentru a nu-i răni. Orice om este vrednic doar de iubirea noastră. Iar când cineva se apropie de noi şi ne mărturiseşte problemele lui, e ca şi când ne-ar zice: „spune-mi o vorbă bună, dă-mi dreptate, arată-mi puţină dragoste”. Această putere a iubirii şi zidirii trebuie s-o aibă cuvântul nostru, altminteri va fi grăire în deşert. Foarte just s-a spus: „cuvântul, atunci când nu se separă de originea şi de scopul lui dumnezeiesc, este cuvânt de mângâiere, de chemare, de implorare, de doxologie şi mulţumire, însă atunci când se separă de Dumnezeu poate ajunge grăire în deşert şi îndelungă-vorbire” [Părintele Mihail Kardamakis].
Părinţii Bisericii noastre şi mai ales asceţii, nu numai că nu iubeau grăirea în deşert, dar dimpotrivă, preferau tăcerea şi foloseau cuvântul doar atunci când ceea ce urmau să spună era mai preţios decât tăcerea. De aceea, ceea ce exprimă Tradiţia ortodoxă nu este învăţătura cuvintelor, ci învăţătura faptelor, adică mărturia vieţii, de care societatea de astăzi are atât de mare nevoie.
Cineva care reuşeşte să-şi impună tăcerea arată o formă de mare înfrânare. Tăcerea este mod şi atitudine de viaţă. Hristos înaintea judecătorilor Săi a tăcut, deşi, dacă ar fi vrut, ar fi putut spune multe. A tăcut, de asemenea, vreme de patruzeci de zile în pustie şi, de aceea, cuvântul şi învăţătura Lui au rămas, ca roade ale tăcerii, nemuritoare şi purtătoare de viaţă. Asta nu arată doar atotînţelepciunea şi atotputernicia Sa, ci este şi un exemplu bun de urmat pentru noi toţi cei care suferim de vorbărie. Înţelept nu este cel care vorbeşte, ci cel care ştie când să vorbească şi ce să spună atunci când vorbeşte. Este un lucru foarte însemnat şi important ca oamenii să ştie bine ce să vorbească, cui să vorbească, de ce să vorbească, cât să vorbească şi când trebuie să tacă, să se retragă, să se ascundă.
Citim în Paterice că în vechime oamenii mergeau la Părinţii înţelepţi şi sfinţi ai pustiei şi le ziceau: „Avva, spune-mi un cuvânt spre mântuire!“, adică cereau cuvinte care să contribuie la mântuirea lor. Astăzi cei mai mulţi, atunci când comunicăm între noi, primul lucru pe care căutăm să-l aflăm este vreo noutate: „Ce noutăţi ai?”, „Spune-mi vreo noutate”, sunt expresiile cele mai obişnuite. Căutăm să aflăm noutăţile care de obicei au legătură cu viaţa celorlalţi. Astfel, suntem târâţi în patima grăirii în deşert şi a îndelungii-vorbiri, care ne dezorientează. Deseori începem discuţiile noastre cu cuvinte frumoase şi laudative la adresa celuilalt, dar curând ajungem la calomnii, minciuni şi jurăminte. Căci aproape nimeni nu grăieşte în deşert despre virtuţile celorlalţi. De obicei vorbim despre greşelile lor. De aceea trebuie să fim atenţi la cuvântul nostru, să nu avem încredere uşor în sinele nostru şi să nu ne relaxăm, considerând că multe cuvinte nu pot provoca vătămări duhovniceşti.
Sfântul Isaac Sirul sfătuieşte foarte drept: „Să nu ai încredere în părerea ta, ca nu cumva să intervină vrăjmaşul şi să te prindă în cursă prin viclenia lui. Limba ta să grăiască doar lucruri bune, şi astfel nu te va întâlni nici o necinstire. Dobândeşte buze dulci, şi-i vei avea pe toţi prieteni. Niciodată să nu te lauzi cu limba ta pentru faptele tale, ca să nu fii ruşinat. Căci în lucrul cu care se laudă omul, în acela Dumnezeu îngăduie să cadă, pentru a se ruşina şi a învăţa smerenia“.
Desigur, faptul că cineva tace sau are buze dulci, după cum spune avva Isaac, nu înseamnă că nu grăieşte în deşert. Omul care crede că tace, pe când inima lui îi osândeşte pe ceilalţi, nu trăieşte tăcerea. Acela mereu vorbeşte. Iar altul, care vorbeşte mereu, dar în inima lui are sentimente de iubire pentru semenul său, este cel mai tăcut dintre toţi, lucru ce arată că tăcerea de una singură nu înseamnă nimic. Merită ca cineva să tacă atunci când are o discuţie permanentă cu Dumnezeu. Atunci când Sfântul Efrem ne roagă şi ne îndeamnă sa scăpăm de duhul grăirii în deşert, nu înseamnă că ne cere să trăim tăcerea obligatorie, care conduce la depresie. Tăcerea pasivă este o boală duhovnicească gravă. Este semnul şi expresia akediei, oboselii, întristării, constrângerii, deznădejdii, lipsei de interes pentru viaţă, a disperării şi pesimismului amar.
Tăcerea isihaştilor şi predica Sfântului Ioan Gură de Aur au aceeaşi valoare, fiindcă ambele vorbesc şi totodată tac. Transmit acelaşi mesaj al bucuriei şi certitudinii credinţei. Tăcerea care-l izolează pe om, sufleteşte şi trupeşte, nu este cea cerută de Biserică. Aceasta este tăcere bolnăvicioasă, care-l chinuieşte pe om şi-l tulbură. De aceea mulţi oameni uneori tac, fără ca acest lucru să fie rezultatul maturizării duhovniceşti, ci dimpotrivă, al confuziei şi slăbiciunii duhovniceşti. Iar când omul se află în această stare, nu poate să fie cinstit. Nu poate lua parte la vreo discuţie. Nu este clar, deschis, sincer. Şi să nu uităm că cineva care nu vorbeşte despre sine arată o formă fină de ipocrizie! Foarte corect s-a spus că „un om aparent tăcut înşală. Păstrează tăcerea dintr-o dispoziţie rea faţă de aproapele său. Ori este lipsit de curaj, ori are un gol interior adânc. Cel tăcut întru smerenie nu este nesociabil, nu fuge de lume şi de semeni. Nici nu se închide în colivia lui, în chip narcisist, monologând cu sinele său şi subapreciindu-l pe fratele lui” [Monahul Moise Aghioritul].
Grăirea în deşert nu-i îngăduie omului să se dezlipească de cele pământeşti, pentru a se întoarce spre cele cereşti. Nu sunt întâmplătoare cuvintele Apostolului, care-l consideră desăvârşit pe omul care nu a greşit prin cuvânt: Dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit. De aceea, tocmai pentru că Postul Mare este o etapă importantă pentru maturizare şi desăvârşire duhovnicească, nu trebuie să uităm că este necesar să ne străduim şi să luptăm şi cu această patimă a grăirii în deşert. De altfel, cuvintele sunt uneltele veacului acestuia, pe când tăcerea este limbajul veacului viitor nesfârşit.
Studiind toate cele menţionate până aici la analizarea primei părţi a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, în legătură cu ferirea de patimile „trândăviei, grijii de multe, iubirii de stăpânire şi grăirii în deşert“, subliniem în concluzie filosofia şi atitudinea mai generală a Bisericii noastre, care este ascetică şi ţinteşte spre schimbarea radicală a omului prin pocăinţă şi iubire. Modul în care Biserica percepe pocăinţa şi întoarcerea omului nu este abordarea juridică a greşelilor noastre printr-o simpla interdicţie sau prin citirea rugăciunii de iertare sau chiar prin încetarea pentru moment a săvârşirii unor păcate ale noastre. Lupta pocăinţei este continuă şi neîntreruptă. Aceasta constă într-un marş neîncetat către Dumnezeu, fapt ce înseamnă că important nu este să negăm păcatul, ci să săvârşim binele. Valoare nu are dobândirea virtuţilor, pe care din belşug le-au dobândit şi fariseii, ci darul roadelor Sfântului Duh, care sunt bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, credinţa, blândeţea şi înfrânarea. Biserica noastră în perioada Postului Mare doreşte să ne scoată din impas, propunându-ne pe de o parte izbăvirea de patimile „trândăviei, grijii de multe, iubirii de stăpânire şi grăirii în deşert“, iar de cealaltă parte intrarea noastră în raiul virtuţilor, a căror culme este iubirea.
Privind această strădanie din această latură, în concluzie putem spune: „Nu căutaţi să aflaţi iubirea. Căutaţi să aflaţi zidurile care se înalţă înlăuntrul vostru şi nu vă îngăduie s-o vedeţi“. Să ne rugăm, prin mijlocirile Sfântului Efrem Sirul, ca zidurile patimilor să fie dărâmate, pentru a apărea frumuseţea iubirii, care este coroana virtuţilor.
Macarie Episcop de Hristoupolis, Doamne și Stăpânul vieții mele… Texte de trezvie duhovnicească, Editura Egumeniţa, 2017