Ultimul obstacol duhovnicesc menţionat de Sfântul Efrem Sirul este grăirea în deşert. Şi este adăugată la sfârşitul patimilor de evitat nu pentru că este mai puţin însemnată decât celelalte, ci tocmai pentru că grăirea în deșert constituie pecetluirea celor anterioare, fiind cea mai răspândită boală duhovnicească a oamenilor, chiar şi a oamenilor Bisericii.
Într-o chinovie oarecare trăia un zăvorât pe nume Timotei. Unul dintre fraţii mănăstirii a căzut în ispită, iar întâi-stătătorul, aflând de asta, l-a întrebat pe Timotei ce să facă cu fratele căzut. Zăvorâtul a dat sfatul ca cel ce se smintise să fie izgonit. După ce a fost izgonit acela, ispita fratelui care căzuse a trecut asupra lui Timotei şi l-a făcut să se primejduiască.
La începutul Postului, ca un “debut” al acestuia, ca un “acordaj” înainte de “armonia” deplină, găsim Marele Canon de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanul. Împărţit în patru părţi, este citit la Vecernia cea Mare, în serile primelor patru zile ale Postului.
Canonul poate fi cel mai bine descris ca o plângere de pocăinţă care ne vorbeşte despre proporţiile şi adâncimea păcatului, tulburând sufletul cu jale, căinţă şi nădejde. Cu o măiestrie unică, Sfântul Andrei împleteşte marile teme biblice – Adam şi Eva, Raiul şi căderea în păcat, Noe şi Potopul, David, Pământul făgăduinţei şi, în cele din urmă, Hristos şi Biserica – cu mărturisirea păcatului şi cu pocăinţă.
Sfântul și Marele Post este stadion duhovnicesc al virtuților, timp de pocăință și rugăciune, de trezvie și de umilință, perioadă de post, de curățire sufletească și de iertare. Toată această binecuvântată perioadă este o călătorie sfântă, ce ne-o pune înainte Sfânta noastră Biserică în fiecare an, pentru fiecare creștin ce râvnește să pășească împreună cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos, să învie și să se facă părtaș al veșnicei Sale Împărății.
“De ce ne este rânduit postul? Cred că pentru a ne aminti mai bine obârşia noastră. Ca să ne amintim că nu suntem doar rodul pământului, ci al cerurilor, mai întâi de toate al cerurilor. Ca să ne aducem aminte că suntem neam ales şi că Tatăl nostru e Însuşi Împăratul cerurilor şi al pământului.” (Sf. Nicolae Velimirovici)
„… În cele din urmă vine ultima zi, numită de obicei Duminica Iertării, dar al cărei nume liturgic trebuie de asemenea menţionat: „Izgonirea lui Adam din Rai‘.
Această denumire totalizează, într-adevăr, întreaga pregătire pentru Post. Acum ştim, că omul a fost creat pentru Rai, pentru cunoaşterea lui Dumnezeu şi pentru comuniunea harică cu El.
Dacă este să vorbim despre pocăinţă, se cuvine să începem cu începutul, şi anume cu zidirea omului de către Dumnezeu. In rai, Adam se bucura de mare cinste, vieţuia asemenea îngerilor, era într-o nemijlocită legătură cu Dumnezeu şi trăia în prezenţa Lui de-viaţă-dătătoare. Vorbea cu Dumnezeu faţă către Faţă, îl slăvea împreună cu cetele îngereşti şi hrană îi era tot cuvântul ce ieşea din gura lui Dumnezeu. Insă după cum bine ştim, în pofida cinstei de care se bucura, Adam s-a lăsat înşelat de şarpe şi a urmat pornirii diavoleşti de a se ridica împotriva lui Dumnezeu pentru a-I lua locul. Şi la fel cum vrăjmaşul a căzut din cer ca un fulger, din cauza dorinţei lui pline de îndrăzneală de a-şi aşeza tronul mai presus de tronul lui Dumnezeu, tot aşa şi Adam a căzut fără zăbavă.
Lumea îl atrage pe om către locuri îndepărtate și de necuprins, deschizându-i în fața ochilor orizonturi nemărginite. Așa i se pare unei persoane care este asurzită și orbită de această lume. Ea crede că are dreptul să aleagă și să-și făurească propria viață așa cum dorește, dar, de fapt, nu poate scăpa la libertate, nu poate deveni independentă de trupul său, de opinii – de tot ceea ce o leagă în această lume.
Este surprinzător cât de scăzut este standardul, cât de puțin cere Dumnezeu oamenilor! De aceea va fi înfricoșătoare judecata! Pentru că vom constata că am fi putut să câștigăm raiul cu foarte puțin efort, dar îl pierdem.
“- Părinte, de ce diavolului i se spune “stăpânitorul lumii ?” Chiar şi este într-adevăr?
Asta mai lipsea, să stăpânească diavolul lumea. Când Hristos a spus despre diavol “stăpânitorul acestei lumi” (In. 16, 11), n-a înţeles că este stăpân pe lume, ci că stăpâneşte deşertăciunea, minciuna. Vai nouă, să lase Dumnezeu pe diavol să stăpânească lumea! Însă cei ce îşi au inima lor dăruită celor deşarte, lumeşti, unii ca aceştia trăiesc sub stăpânirea “stăpânitorului acestui veac“ (Efes. 6,12).
„Iubirea, aşa cum ne-a învăţat Domnul, nu cea falsificată de oameni, este expresia jertfei, „miros de bună miresmă duhovnicească”, rodul inimii şi al jertfei de bunăvoie. Iubirea nu se vede din ceea ce dai, ci din modul cum dai. Dragostea nu este întinderea mâinii, ci dăruirea inimii. Dacă ştii să te împarţi pe tine însuţi, atunci ştii să iubeşti.” (Arhim. Efrem Filotheitul)
(…) Noi poate nu vedem acum în semenul nostru pe Hristos, sau în Hristos pe semenul nostru. Aceasta o ştim deocamdată poate numai prin credinţă. Dar faptul acesta ni se va face revelat la Judecata din urmă. În Hristos vom vedea atunci chipul fiecărui om; în fiecare om vom vedea o rază a feţei lui Hristos. Atunci vom vedea că, neiubind un om, pe Hristos nu L-am iubit în acel om şi n-am lăsat pe Hristos să-l iubească în noi.
Mănăstirea Suruceni și Starețul ei în perioada interbelică (Ziarul România Nouă, 4 septembrie 1926)
Părintele Alexandru Grigoraș este membru al Corului Academic ”Byzantion”. A fost arhidiacon al Catedralei Arhiepiscopale din Roman (județul Neamț). În prezent, este preot în Parohia Sascut Sat din Arhiepiscopia Romanului. Ca membru al Corului ”Byzantion”, a participat la diverse festivaluri de muzică bizantină din Rusia, Polonia, Estonia, Franța, Spania, Italia.
Părerea fundamentală a Părintelui Sofronie de la Essex era că Taina Spovedaniei diferă de o simplă discuție.
Cel ce se spovedește spune elementul central al gândului sau al păcatului sau al patimii care îl necăjește, fără să intre în amănunte, iar duhovnicul lasă liber – să fie exprimat către cel ce se spovedește – primul gând care vine după rugăciune.
Când omul primește primul mesaj [al lacrimilor], atunci înțelege că, fără să încerce, există o gândire adâncă. Adică mintea lui unește întru sine pe cele despărțite și creează numai o distanță lungă suitoare.
Se întâmplă în lume că un om împrumută de la alt om fie bani, fie alte lucruri: ceea ce se ia se numeşte datorie, iar cel ce ia, datornic. Cu cât împrumută mai mult, cu atât mai mult creşte datoria sa şi datorează mai mult creditorului. Tot aşa şi omul, când calcă poruncile lui Dumnezeu şi păcătuieşte înaintea Lui, adună datorie înaintea lui Dumnezeu şi devine datornicul Lui.