La 22 mai/ 4 iunie, Biserica face pomenirea Sfinţilor Părinţi de la Sinodul al II-lea Ecumenic, întrunit la Constantinopol în anul 381. 150 de episcopi au poposit în perioada 1 mai – 9 iulie în capitala imperiului, la chemarea împăratului Teodosie cel Mare (379-395), pentru a restabili ordinea şi liniştea în Biserică.
Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de statu…; om întreg la fire, neléneşu, şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi şi, unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie, însuşi să vârâia, ca, văzându-l ai săi, să nu să îndărăpteaze şi pentru acéia raru războiu de nu biruia. Şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădéjdea, că, ştiindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor…
Nu s-a îngâmfat Ştefan în urma acestei biruinţe [Vaslui], ci a postit 40 de zile cu apă şi cu pâine. Şi a dat poruncă în ţara întreagă să nu cuteze cineva să-i atribuie lui acea biruinţă, ci numai lui Dumnezeu, cu toate că ştiau toţi că învingerea din ziua aceea numai lui i se datoreşte.
În primele trei decenii ale secolului al XX-lea, Administraţia Politică de Stat (O.G.P.U., devenită mai târziu G.P.U.), a reuşit să provoace mai multe schisme în Biserică, de unde au derivat mai multe grupări creştine, desprinse din Biserica Rusiei: ,,Reformiştii”, ,,Gregorienii”, ,,Iosifiştii”, ,,Victorienii”, ,,Iaroslavnicii”, ,,Danileii” şi alţii. În ciuda faptului că toate aceste grupări s-au desprins din motive diferite de la sânul Bisericii Ruse, totuşi, acest lucru a afectat foarte mult unitatea Bisericii într-o perioadă foartă dificilă pentru ea, caracterizată de mari încercări şi persecuţii.
Hotărârile luate de conducerea comunistă trebuia, desigur, să fie prezentate ca fiind ,,iniţiativa celor de jos, cererea clasei muncitoare”. În Saratovskaya Gubernia comuniştii au desfăşurat o propagandă intensă în presa locală, asociind Biserica cu figura lui Iuda, care L-a trădat pe Hristos, iar Hristos, desigur, era întruchipat de poporul înfometat. Pe prima pagină a ziarelor erau publicate scrisori ale unor ,,creştini anonimi”. Conţinutul unei astfel de scrisori suna în felul următor:,,Am fost creştin-ortodoxă până de curând, şi, probabil aş fi rămas în continuare, dacă nu aş fi fost dezamăgită de preoţi, care sunt ipocriţi şi lacomi după bani. Din acest moment, însă, sunt un alt om şi îi acuz pe toţi preoţii, fără excepţie, fiindcă ei nu sunt slujitori ai Lui Dumnezeu, ci ai viţelului de aur.
Când autorităţile s-au asigurat că şi-au atras simpatia populaţiei, la 26 februarie 1922, Comitetul Central Executiv al Partidului Comunist a dat dispoziţie de a fi confiscate toate obiectele şi relicvele bisericeşti. Imediat, în toată ţara au început confiscările, dar poporul credincios a luat atitudine faţă de aceste abuzuri, împotrivindu-se aplicării hotărârii de mai sus. Comunişti atât au aşteptat, şi au acuzat Biserica de acţiuni contrarevoluţionare.
În regiunea Saratov, victime ale „terorii roşii” au căzut episcopul Gherman de Volsk, preoţii Mihail Platonov şi Andrei Vasilievici, acesta din urmă fiind şi secretarul episcopului Ermoghen. Ei au fost executaţi prin împuşcare la 10 octombrie 1919. Preoţii Olimpie Diakonov şi Ghenadie Makrovki vor fi, deasemenea, împuşcaţi, la 30 septembrie 1919. Pe 3 aprilie, acelaşi an, fusese executat (tot prin împuşcare) şi preotul Vladimir Piksanov. La 2 iunie 1918, protopopul Nicolae Lebedevski, în vârstă de 75 de ani, va fi asasinat la locuinţa sa. Preotul Lev Zaharievici Kuntsevici, predicatorul Mitropoliei Saratovului, va fi împuşcat, de faţă cu soţia sa, în august 1918. Preotul Isidor Vostrikov va fi executat, împreună cu zeci de enoriaşi, fiindcă s-a opus rechiziţionărilor pentru aprovizionarea trupelor, dar şi a înrolării forţate în „Armata Roşie”. La 13 iulie 1919 a fost executat prin împuşcare, sub acuzaţia de duşman şi exploatator al clasei muncitoare, preotul Mihail Dobrolyubov, fiind acuzat, deasemenea, că a instigat pe sătenii din parohia sa de nu se înrola în „Armata Roşie”, şi a declarat că „acest război este unul fratricid”.
În întreaga istorie a Bisericii nu au existat niciodată persecuţii realizate la o scară aşa de mare şi într-un mod atât de diversificat, aşa cum s-a întâmplat în Uniunea Sovietică, în secolul al XX-lea. Persecuţiile au avut loc pe întreg teritoriul vastului spaţiu rusesc, au vizat toate clasele sociale ale societăţii ruse, au afectat oameni de toate vârstele, de la copii mici până la bătrâni. Unii cercetători consideră că numărul celor care au suferit persecuţii, epurări, au fost discriminaţi, şi-au pierdut locul de muncă ori chiar viaţa, pe durata acestor 70 de ani (1917-1987), se ridică la o sută de milioane. În studiul de faţă vom face o scurtă prezentare a celei mai sângeroase perioade a persecuţiilor, cea cuprinsă între anii 1918-1940.
La 23 ianuarie 1918, Sovietul Comisarilor Poporului (SOVNARKOM) al guvernului bolşevic, a făcut public „Decretul privind separarea Statului şi a Educaţiei de Biserică”. Prin acest decret i se restrângea Bisericii, în mod drastic, domeniul de activitate. Din acel moment, ea pierdea dreptul de persoană juridică. Nu mai avea, deasemenea, nicio posibilitate de a se întreţine din punct de vedere economic.
După cum știm de la scriitorii bisericești Socrate, Teodorit, Sozomen, Rufin, Ieronim, Supliciu, Ambrozie, care relatează identic detaliile istorice cu privire la descoperirea Cinstitei Cruci, aceasta a fost descoperită la anul 325 d.Hr. de către împărăteasa Bizanțului, Sfânta Elena. Αceasta, venind la Ierusalim, a distrus templul Afroditei care fusese construit peste Mormântul Domnului și a curățat locul de necurățiile și mulțimea statuilor, a distrus de asemenea și idolul lui Zeus care fusese ridicat pe vremea împăratului Adrian Aelius (117-138 d.Hr.).
Săpăturile pentru înălţarea zidurilor oraşului au început la 4 noiembrie 326, atunci când soarele intra tocmai în constelaţia Săgetătorului. Riturile păgâne săvârşite cu acest prilej avură ca scop să aşeze noul oraş sub ocrotirea „Zeului Soare”. S-a înălţat, de altfel, şi o uriaşă coloană de porfir, având în vârf o statuie cu capul încununat de raze. Dacă creştinii socoteau că este chipul împăratului, păgânii în schimb credeau că e acela al Soarelui Apollo. Naşterea Constantinopolului este, aşadar, învăluită într-o simbioză păgâno-creştină, menită să mulţumească pe toată lumea.