Cine simte pe Unul Dumnezeu, acela simte şi tot ceea ce este al lui Dumnezeu, căci, fiind în Dumnezeu, în El le vede pe toate – şi sine şi pe ceilalţi. Cel ce are simţurile duhovniceşti deschise ştie să vadă, să tacă şi să simtă duhovniceşte, acela înţelege despre ce se vorbeşte aici. Iar cel ce nu înţelege are simţurile sufleteşti vătămate.
– Gheronda, Sfântul Isaac Sirul scrie: „Cum ceri să-L iubeşti pe Dumnezeu, de vreme ce nu te-ai curăţat de patimi?”. Este cumva obrăznicie ca cineva să nu se fi curăţat de patimi şi să dorească să-L iubească pe Dumnezeu?
– Nu. De ce să fie obrăznicie? Se nevoieşte cineva să se cureţe de patimi şi în acelaşi timp vrea şi să-L iubească pe Dumnezeu.
Răbdarea creştinească este în mod cert o nevoinţă foarte grea, pentru că cere tărie până la sfârşit şi dezrădăcinarea patimilor care se află în adâncul nostru: iritarea, supărarea, mândria, mânia, răzbunarea şi altele asemenea.
AUDIO: Sfântul Efrem Katounakiotul (1912-1988): Cuvânt părintesc la primirea egumeniei de către părintele Efrem Vatopedinul (1987), extras din Documentarul „Sfântul Munte Athos – Monahism și Istorie”.
Voi, cei zidiți din pământ, priviți la toate dimensiunile vieții și veți conștientiza cât de adevărată este această frază: iubirea desăvârșită alungă teama. Când dragostea este prezentă, teama nu-și are loc! Când dragostea lipsește, domnește teama.
De unde provine teama? Din lipsa dragostei. Și dragostea, din ce este constituită?
Lumea este obişnuită să spovedească nişte păcate, dar să ştiţi că foarte puţini îşi pun problema mărturisirii şi a unor păcate, pe care noi le numim păcatele lipsirii, adică faptele bune pe care le puteai face şi nu le-ai făcut (Iacov 4, 17). Este o dezlegare pe care ţi-o dă duhovnicul când te întreabă: Eşti pregătit de împărtăşire? N-ai cumva vreo răutate în suflet ascunsă, duşmănie de moment, ranchiună cu cineva?
Viața prezentă este o permanentă luptă împotriva răului și a multiplelor forme pe care acesta le îmbracă, în păcate și patimi, suferințe și încercări, boli și dureri. Unii gustă din cupa amară a necazurilor din fragedă copilărie, clipe în care nu doar că nu ar fi trebuit să cunoască apăsarea sau gravitatea lor, ci nici măcar de faptul că ele există n-ar fi fost nevoie să afle. Alții dau față în față cu ea mai târziu dar, cu toate acestea, suferința face parte din viața omului căzut.
Fragment dintr-un rezumat al conferinței „Viața și învățătura Preacuviosului Gheronda Emilianos Simonopetritul” ținută de Arhim. Elisei, Starețul Măn. Simonos Petra, la Kalamaria, în Postul Mare din 2019
Unul dintre monahii săi, care și-a notat amintirile despre Arhim. Emilianos, ne invită să vedem în el un om care nu se mulțumea cu viața prezentă. Un om care se nevoia să depășească limitele acestui spațiu și timp, pentru a găsi o nouă viață, unde își potolea foamea și își stingea setea pe care le încerca în cele mai adânci ale lăuntrului său.
„Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune, pe când omul rău, din vistieria cea rea a inimii lui, scoate cele rele…” (Luca 6, 45).
Părinte Petroniu, mai există astăzi în Athos monahi practicanţi ai rugăciunii lui Iisus?
Eu cred că mai există. Nu avem relaţie directă cu pustnicii aflaţi în diversele chilii din Athos, dar cu siguranţă că există părinţi care păstrează această practică a Bisericii Răsăritene.
Creştinii trebuie să ştie că numai Dumnezeu cunoaşte taina sfârşitului lumii, când anume va fi, cum va fi. (…) Noi creştinii trebuie să ştim că sfârşitul vieţii noastre este, în acelaşi timp, şi sfârşitul lumii pentru fiecare dintre noi.
Întrebare: Cum se dobândește unitatea într-o obște?
Răspuns: Trebuie să-i avem pe toți frații în inima noastră, niciunul nu trebuie să lipsească, nici cei care poate ne nedreptățesc. Din păcate nu ne lăsăm preschimbați de har, ci ne îndreptățim mereu pe noi înșine și ținem minte răul celorlalți, astfel că nu există nici ieșire, nici biruință.
Între virtuțile sau darurile cele mai rar întâlnite la creștini este acela al înțelepciunii (iscusinței, inteligenței, priceperii, măsurii, pedagogiei și cunoașterii). Apăsăm cu multă insistență asupra necesității înțelepciunii creștine. Ea își are rădăcinile în toată Scriptura și în Tradiție. Mântuitorul Însuși ne cere: „Fiți înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii!” (Matei 10,16). Alăturarea acestor două noțiuni – înțelepciune și nevinovăție – elimină viclenia, perfidia, incorectitudinea, reaua-credință, forma goală și intenția rea.
Arhimandritul Arsenie Papacioc, unul dintre cei mai cunoscuți și iubiți duhovnici din țară, s-a născut în 1914. S-a călugărit de tânăr, la Mănăstirea Sihăstria. A fost egumen la Mănăstirea Slatina, de unde a fost arestat şi dus la Suceava. După ani de detenţie, în 1976, a ajuns la Mănăstirea „Sfânta Maria” – Techirghiol, pe care a păstorit-o până în dimineața zilei de marți, 19 iulie 2011, când s-a mutat la Domnul.
Un monah odată a mers la Sfîntul Arsenie şi i-a mărturisit că el la citirea Sfintelor Scripturi niciodată nu simte puterea cuvintelor citite, şi nici o dulceaţă în inimă.