Iubiţii mei fraţi,
Dumnezeu este iubire si cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el, glăsuieşte cu putere apostolul iubirii, Sfântul Evanghelist Ioan (I Ioan 4, 17).
Am un of continuu, când constat mai mult sau mai puţin că ne scapă duhul cel adevărat – duhul lui Hristos, duhul Bisericii, duhul sfinţilor. E un lucru care se întâmplă în general, pentru că omul este neputincios. Dar nu este vorba numai despre neputinţă, este şi o erminie greşită. Şi omul nu interpretează greşit un lucru din neputinţă. În general omul este neputincios, este păcătos şi întotdeauna există pericolul de a se pierde, de a se delăsa.
„Pildă de pocăinţă avându-te pe tine, preacuvioasă Marie, roagă pe Hristos să ne dăruiască nouă aceasta în vremea postului; ca în credinţă şi în dragoste să te lăudăm pe tine cu cântări.” (Triod, Utrenia Duminicii a cincea din Postul Mare).
De fiecare dată când mergem la spovedanie sau Sfânta Liturghie, trebuie să trăim acest lucru ca un prilej unic de a ne înfățișa în fața lui Dumnezeu.
Mă încredințez în fiecare zi că oamenii sunt foarte îndurerați, sunt tare chinuiți. Pe de altă parte însă, nimic nu poate să-mi scoată din suflet credința că Dumnezeu le știe pe toate, le cunoaște pe toate și prin urmare, putem să ne încredințăm Lui, ca să credem și să ne odihnim, chiar dacă vedem înaintea noastră cel mai rău lucru.
Nădăjduind să primești bunătățile mărețe, nestricăcioase și veșnice. Ferește-te de orice păcat și fă lucruri sfinte în frica de Dumnezeu, fiindcă fără sfințenie nu-l vom vedea pe Domnul. Învrednicindu-ne de mila lui Dumnezeu fii și tu însuți milostiv.
Imi scrie odată un intelectual care se frământa cu mintea: „Îmi este foarte greu. Aparent, toate sunt bune, treburile merg bine, familia este fericită, soția este bună. Dar nenorocirea este că nu am cui să deschid sufletul la ceea ce tânjesc eu, soția nu se pricepe, iar copiii sunt încă mici. Ce să fac? Cum să mă eliberez de urât și de durere?”.
Cunoașterea vicleniei oamenilor, adică a răului, mic sau mare, pe care îl fac alţii, ne schimonosește rațiunea, ne slăbește puterile, pentru că nu mărturisește împreună cu Dumnezeu, sfârşind, în cele din urmă, prin a ne pune neîncetat în fața noastră o ispită.
„Căci, fie pentru ca cineva, drept fiind, să fie distins şi pus în lumină strălucitoare ca Iov, căruia i s-a spus din partea lui Dumnezeu, adică cel care-L reprezenta, arătându-i şi motivul pentru care a fost încredințat ispitei: Găseşti tu, cu adevărat, cusur judecății Mele sau ca să te arăți drept? (Iov 40, 8); fie pentru ca prin răbdarea durerilor să se învrednicească de mângâiere în viața viitoare, ca Lazăr, despre care Avraam spune că a primit cele rele în viața lui, motiv pentru care aici se mângâie (Luca 16, 20).
„Veniţi să ne suim în muntele Domnului, în casa Dumnezeului lui Iacov, ca El să ne înveţe căile Sale şi să mergem pe cărările Sale”. (Isaia 2,3)
– Gheronda, nu pot să-i iert uşor pe ceilalţi.
Trebuie să vă osteniţi să fie pace în casa voastră. Din fiecare dintre noi izvorăşte pacea. Mai întâi trebuie să avem pacea în noi, şi apoi o vom răspândi şi celorlalţi. Vedeţi că sunt foarte puţini aici pe pământ, cei smeriţi şi blânzi, dar sunt fericiţi. Nu se vatămă, chiar dacă-i răneşti. Oricum te-ai purta cu ei, sunt în pace şi liniştiţi, te plâng doar pe tine că te chinui atât.
Cea dintâi și cea mai mare primejdie pentru viața duhovnicească se ascunde în slava deșartă. Aici avem de luptat cu un vrăjmaș peste măsură de iscusit. Atacurile lui sunt foarte chinuitoare și viclene. Acolo unde îi este cu putință, îi biruie pe oameni cu ajutorul propriilor lor patimi și păcate.
Iubirea lui Dumnezeu este o iubire răstignită. De aceea, fără a ne răstigni pe noi înșine nu putem dobândi iubirea dumnezeiască, căci aceasta este firea ei. Atunci când ne predăm pe noi înșine rugăciunii de pocăință, ajungem să trăim uneori această iubire dumnezeiască într-o anumită măsură, însă pentru a o păstra înlăuntrul nostru, trebuie iar să ne răstignim. Cu cât mai mare este dragostea, cu atât este nevoie de o mai mare răstignire pentru a o putea păstra.
Minciuna şi vicleşugul sunt patimi ce vin de la diavolul, care este tatăl minciunii şi al oricărui vicleşug. Vai locului aceluia în care patimile acestea s-au înmulţit, căci nici un bine nu poate exista acolo. La ce bine să ne aşteptăm acolo unde oamenii se înşeală unii pe alţii? Căci acolo nu poate exista încrederea, fără de care unitatea societăţii nu poate rezista.
Odată, vorbind cu ucenicii, le-a spus:
Asupra omului lucrează tot timpul două puteri nevăzute: cea bună şi cea rea; puterea lui Dumnezeu, puterea harului, şi puterea diavolului, puterea vicleană şi atotpierzătoare. Omul este pus în această lume ca între două focuri, dintre care unul e făcător de viață, şi despre care Domnul spune: „Foc am venit să arunc pe pământ” (Luca 12, 49), iar celălalt este foc arzător şi pârjelitor. Omul este dator să întrebuinţeze toată silinţa de sine ca să aprindă în el însuși focul dumnezeiesc, focul credinţei şi dragostei de Dumnezeu şi de aproapele.