În calendarele româneşti, această zi este trecută ca fiind sărbătoarea Sfintei Treimi. Denumirea aceasta, de dată mai nouă, reprezintă probabil o influenţă catolică (la catolici Sfânta Treime e sărbătorită în prima Duminică după Rusalii). În sec. XII, nici în Apus nu era încă generalizată o asemenea sărbătoare, ci era privită în unele mănăstiri că o inovaţie; ea a fost stabilită definitiv în Apus abia la 1334. În calendarele celorlalte Biserici Ortodoxe însă, Lunea de după Rusalii este numită încă Lunea Sfântului Duh, că în Penticostar. În schimb, adorarea Sfintei Treimi pare a face mai degrabă obiectul expres al slujbei din Duminica Rusaliilor (vezi stihira lui Leon Despotul, de la Slavă…, la „Doamne, strigat-am” din slujba Vecerniei: „Veniţi, popoare, să ne închinăm Dumnezeirii celei în trei ipostasuri…”). De aceea, în arta iconografică rusă, praznicul Cincizecimii e reprezentat de obicei prin cei trei îngeri din scenă „Filoxeniei lui Avraam” (aşa cum a zugrăvit-o Andrei Rubliov). În calendarele mai noi ale Bisericii ruse Sâmbăta Rusaliilor e numită „a Treimii” (Troitkaia), iar Duminică Rusaliilor e indicată că „Ziua Sfintei Treimi”.
Sfânta Treime
„Dogma despre Treimea dumnezeirii sau a unităţii întreit ipostatice este o dogmă cardinală, deoarece are implicaţii asupra întregii învăţături creştine.
S-au păstrat două metode de a prezenta misterul Treimii: tradiţia apuseană porneşte de la unitatea firii dumnezeieşti la identitatea persoanelor; tradiţia răsăriteană pleacă de la realitatea ipostasurilor în care Se manifestă Dumnezeu la consubstanţialitatea lor, urmând principiul că identitatea lucrării probează unicitatea naturii.
Credinţa într-un singur Dumnezeu, personal (monoteismul) este învăţătura principală care s-a descoperit în Vechiul Testament (Ies. 20, 2-3; Deut. 6, 4; Îs. 43, 10-11) şi care s-a păstrat şi în Noul Testament (Mc. 12, 29; În 17, 3).
Descoperirea personală a lui Dumnezeu s-a exprimat în istoria Vechiului Testament, mai ales, prin „legămintele” pe care Dumnezeu le-a încheiat cu poporul Izrael, (cf. Fac. 17, 2). Astfel, Dumnezeul tuturor devine părintele unui popor: „Am să vă primesc să-Mi fiţi popor, iar Eu să fiu Dumnezeul vostru” (Ies. 6, 7).
În perioada Vechiului Testament, Dumnezeu S-a descoperit şi că „Treime de persoane”, dar într-un mod indirect şi neclar, deoarece aceasta era perioada de pregătire a mântuirii. Totuşi, există unele mărturii care se referă la persoanele Sfintei Treimi, cum ar fi de pildă: expresia „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Fac. 1, 26); cântarea întreita „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot” (Îs. 6, 3; Apoc. 4, 8); apariţia celor trei tineri, la stejarul Mamvri, cărora Avraam le-a adus daruri şi închinare (Fac. 18, 1-2). De asemenea, există unele referiri la Cuvântul lui Dumnezeu (Ps. 106, 20; 118, 89) şi la Duhul lui Dumnezeu (Ps. 32, 6; 103, 30-31; Iov 33, 4).
În Noul Testament, credinţa într-un singur Dumnezeu în trei persoane este pe deplin descoperită de însuşi Fiul lui Dumnezeu în viaţă şi slujirea Căruia noi am cunoscut taina Sfintei Treimi. De pildă, la Botezul Mântuitorului în Iordan, sunt prezente în mod real toate cele trei persoane: Tatăl, Care întăreşte prin glasul Său din ceruri ca: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit”, Duhul Sfânt, Care, în chip de porumbel, S-a pogorât peste Iisus; Fiul, Care, deşi fără de păcat, primeşte să fie botezat de la Ioan „că să se împlinească toată dreptatea” (Mt. 3, 16-17).
Evangheliile au păstrat numeroase texte în care se vorbeşte despre cele trei persoane ale lui Dumnezeu, fie în mod deosebit, fie la un loc. Tatăl şi Fiul sunt amintiţi deosebit în versetul: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată. Fiul Cel Unul-Născut Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (In 1, 18).
Despre Duhul Sfânt, Iisus spune: „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede. Acela va mărturisi despre Mine” (In 15, 26).
Înainte de înălţarea Sa la cer, Iisus Hristos porunceşte ucenicilor Săi să meargă la propovăduire şi să boteze, în numele Sfintei Treimi, pe cei ce vor crede: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt. 28, 19).
În propovăduirea apostolilor, credinţa în Dumnezeu – Sfânta Treime este, de asemenea, mărturisita în mod clar. În predica sa, din ziua Cincizecimii, Sfântul Apostol Petru spune: „Dumnezeu a înviat pe acest Iisus, Căruia noi toţi suntem martori. Deci, înălţându-Se prin dreapta lui Dumnezeu şi primind de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, L-a revărsat pe Acesta, cum vedeţi şi auziţi voi acum” (Fapte 2, 32-33).
Sfântul Apostol Pavel adresează corintenilor o salutare în numele Sfintei Treimi: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos, şi dragostea lui Dumnezeu-Tatăl, şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi” (II Cor. 13, 13).
Acelaşi Dumnezeu, Care a vorbit în Vechiul Testament, S-a descoperit că Treime în Noul Testament. Căci „există un singur Dumnezeu” (Fapte 3, 30) şi Dumnezeu pe care îl adoră creştinii, „Tatăl Dumnezeului nostru Iisus Hristos” (Ef. 3, 14; II Cor. 1, 3), este Dumnezeul lui Avraam şi al lui Isaac şi al lui Iacov, „Dumnezeul părinţilor poporului lui Izrael” (Fapte 3,30; 7, 32; cf. şi Ies. 3, 6).
Învăţătura despre Dumnezeu cel unic în fiinţa şi întreit în persoane s-a închegat destul de timpuriu şi apare în simbolurile de credinţă din secolul al II-lea (Teofil al Antiohiei). Iar, întrucât s-au ivit unele neclarităţi şi neînţelegeri în ce priveşte taina unităţii persoanelor Sfintei Treimi, Biserica Ortodoxă, fie pe calea sinoadelor ecumenice, fie pe cea a sinoadelor locale, s-a pronunţat cu autoritate în ce priveşte învăţătura despre deoființimea şi egalitatea celor trei persoane în Dumnezeu cel Unic. Un rol de mare importanţă în precizarea dogmei Sfintei Treimi au avut sfinţii părinţi Atanasie cel Mare, Chiril al Alexandriei, Grigorie de Nazianz, Vasile cel Mare, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin, Grigorie Palama şi alţii.
În Ortodoxie, această învăţătură poate fi sintetizată astfel:
1. Dumnezeu este unul în trei Persoane, o unică fire sau natură, o putere, o lucrare, o energie comună celor trei Ipostasuri. Există deci o identitate de natură, de voinţă şi lucrare, perfectă şi reală, în Dumnezeu. Cele trei Persoane împărtăşesc aceeaşi fire, în mod egal şi perfect, de aceea Treimea nu înseamnă triteism, adică trei firi dumnezeieşti distincte, ci trei ipostasuri consubstanţiale. Aceeaşi fire este posedată şi folosită în mod deplin şi egal de Cele trei, dar în mod personal şi propriu.
2. Dumnezeu sau firea unică nu poate fi concepută, în ea însăşi, în afară ipostasurilor Treimii. Nici unul din cele trei nu se cugeta, nu se numeşte fără sau în afară de ceilalţi. Sfântul Grigorie de Nazianz spune că „monada” se mişca către „diada” şi se opreşte în „triada”. În această mişcare a unităţii sau monadei spre Treime, se pot face următoarele distincţii: Tatăl este izvorul dumnezeirii (arche) nenăscut şi necauzat, principiul consubstanţialităţii şi iniţiatorul necauzat al lucrării; Fiul are existenţa de la Tatăl prin „naştere” din veşnicie, iar prin Duhul ia trup omenesc şi Se manifestă în lume; Duhul primeşte existenţa de la Tatăl prin „purcedere”, dar e dat, trimis şi manifestat prin Fiul.
„Trebuie să mărturisim cu evlavie nenașterea, naşterea şi purcederea, cele trei însuşiri personale, nemişcate şi neschimbate ale Prea Sfintei Treimi: pe Tatăl, că nenăscut şi fără de început, pe Fiul, că născut şi împreună fără de început; pe Duhul Sfânt, că purces din Tatăl, dat prin Fiul (precum zice Damaschin) şi împreună veşnic” (Grigorie Sinaitul, Capete de acrostih, 27, în Filoc. rom., vol. 7, p. 100).
3. Deoființimea înseamnă de asemenea o unică voinţă şi o unică lucrare a Treimii. Aceasta nu înseamnă că lucrează numai Una dintre Persoane, ci cele trei Ipostasuri lucrează unanim, dar fiecare după modul său propriu. Unul voieşte şi lucrează ca Dumnezeu-Tatăl, altul ca Fiul lui Dumnezeu, altul că Duhul lui Dumnezeu.
Sfinţii Părinţi folosesc diverse formule pentru a exprima această lucrare trinitară: Chiril al Alexandriei spune că orice dar vine de sus, „de la” Tatăl, „prin” Fiul, „în” Duhul Sfânt; după Grigorie Taumaturgul orice lucrare porneşte „din” Tatăl, trece „prin” Fiul, se desăvârşeşte „în” Duhul; Grigorie Palama preia o expresie tradiţională; „de la” Tatăl, „prin” Fiul, „în” Duhul Sfânt.
Activitatea „în afara” a lui Dumnezeu, adică creaţia, mântuirea şi sfinţirea sunt opera comună a Sfintei Treimi, dar ea a fost împărţită între cele trei Persoane: creaţia se atribuie Tatălui, Care a creat din voinţa Sa, prin Fiul, în Duhul Sfânt; răscumpărarea, Fiului, Care S-a întrupat prin Duhul Sfânt, ascultând pe Tatăl, sfinţirea, Duhului, Care vine de la Tatăl, la cererea Fiului. În actul creaţiei, Tatăl este izvorul, Fiul limita, Duhul devenirea.
După Sfântul Vasile cel Mare, „există o singură sursă a tot ce există, care creează prin Fiul şi duce la desăvârşire prin Duhul” (Despre Duhul Sfânt, XVI, 38, în trad. citată, p. 378). Dumnezeu este „susţinătorul şi purtătorul de grijă al tuturor, prin Fiul, în Duhul Sfânt” (Grigorie Sinaitul, Capete de acrostih, 30 în Filoc. rom., vol. 7, p. 100).
4. În sânul Treimii există o mişcare interpersonală, de „perihoreza”, adică de comuniune absolută şi de întrepătrundere perfectă, având un singur principiu. Cele trei Persoane nu sunt trei principii ale substanţei dumnezeieşti, dar aceasta nu înseamnă că firea sau lucrarea Fiului şi a Duhului sunt incomplete. Căci Fiul este „chipul lui Dumnezeu cel nevăzut” (Col. 1, 15). „Este imposibil a privi chipul Dumnezeului celui nevăzut, fără iluminarea Duhului” (Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt, XXVIII, 69, trad. cât., p. 494).
Pentru Grigorie Palama, ipostasul Duhului Sfânt are un caracter personal relaţional, deoarece iubirea Tatălui către Fiul, că relaţie personală, este ipostaziata în Duhul Sfânt. Pentru Grigorie Sinaitul, „Dumnezeu cel întreit în Ipostasuri are cu totul neamestecata perihoreza Acestora între Ele” (întrepătrunderea lor) – (Ibidem).
5. Dogma trinitară a format obiectul primelor sinoade ecumenice, iar terminologia trinitară s-a precizat în aceeaşi perioadă prin contribuţia deosebită a părinţilor capadocieni, care au precizat că: dumnezeirea (ousia) este substanţa comună a Treimii, care există în sine, firea sau natură (physis) este realitatea care constituie o fiinţă; persoană sau ipostasul (hypostasis) este subiectul care poseda şi asuma în mod individual aceeaşi natură; idiomele ipostatice (idiomata) sunt caracteristicile sau însuşirile personale ale ipostasului.
6. Misterul Treimii rămâne insondabil. Mulţi au încercat să folosească imagini cu care să depăşească aşa-zisele contradicţii logice care sunt cuprinse în afirmaţia: un singur Dumnezeu în trei persoane, sau să găsească demonstraţii raţionale.
De pildă, pentru Fericitul Augustin, o soluţie de a afirma Treimea în Dumnezeu, fără a nega unitatea numerică, este aceea de a considera cele trei Persoane ca relaţii în lăuntrul vieţii divine. Aceste relaţii treimice ar corespunde cu relaţiile eu-lui cu el însuşi, adică cu a aminti, a cunoaşte, a iubi. Omul însuşi care cunoaşte că o unitate viaţa, spiritul şi firea sa, experiază o imagine a identităţii de substanţă şi distincţiei relaţiilor întreite.
Învăţătura despre Sfânta Treime are o însemnătate deosebită pentru viaţa duhovnicească a credincioşilor. Căci aşa cum persoanele Sfintei Treimi există una în alta, într-o unitate perihoretică ființială, tot aşa şi creştinii formează o comuniune spirituală de credinţă, nădejde şi iubire în Dumnezeu. Biserica este o unitate de fiinţă şi o comuniune de viaţă după chipul Sfintei Treimi (In 17).
„Când zice Domnul: „Eu şi Tatăl una suntem” (In 10, 30), arata identitatea fiinţei. Iar când zice: „Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine” (In 10, 38), arata nedespărţirea ipostasurilor.
Prin urmare, triteiştii, despărţind pe Fiul de Tatăl, cad pe amândouă părţile în prăpastie. Căci, sau spun de Fiul că este coetern cu Tatăl, dar despărţindu-L de El sunt siliţi să spună că nu S-a născut din El şi să susţină astfel trei Dumnezei şi trei principii, sau zic că S-a născut din Acela, dar despărţindu-L sunt siliţi să spună că nu este coetern cu Tatăl şi aşa să facă supus timpului pe Stăpânul timpurilor.
Deci trebuie să păstrăm şi pe Dumnezeu cel unul dar să mărturisim şi cele trei ipostasuri, după marele Grigorie; şi pe fiecare cu proprietatea Lui personală. Căci se „împarte”, dar „neîmpărţit”, şi „se împreună” dar „deosebindu-se”, după acelaşi. De aceea, neînţeleasă este şi împărţirea şi unirea. Dar unde ar mai fi neînţelesul dacă unirea şi despărţirea Fiului şi a Tatălui ar fi aşa cum este unirea şi despărţirea dintre om şi om şi n-ar mai consta în nimic altceva?” (Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, 77, 29, în Filoc. rom., vol. 2, p. 60-61).”
Pr. Prof. Dr. Ion Bria