Am primit următoarea întrebare: „Dacă vedem oameni că suferă sau au nevoie de ajutor şi mila mişcă inima noastră pentru a-i ajuta, este adevărată dragostea pe care o simţim?”
Poate să fie, poate să nu fie. Una nu exclude pe cealaltă. Totuşi, întrebarea este importantă. E adevărat că de multe ori ajutăm pe oameni deoarece ne întristăm, ne emoţionăm. Cu alte cuvinte, în astfel de situaţii, ne ajutăm pe noi înşine. Nu ştiu dacă aţi observat acest lucru: sunt situaţii în care rămânem impasibili şi deoarece rămânem impasibili, nu înţelegem că trebuie să ajutăm. În alte situaţii, întrucât se întâmplă ceva înlăuntrul nostru, pentru a pune rânduială şi a rezolva sinele nostru care a păţit ceva, îl ajutăm pe celălalt. Găseşti un cerşetor, îi dai un bănuţ şi te rezolvi pe tine. Pe acela, însă, nu.
Există o cărticică cu titlul Cel mai mare bun. N-a scris-o un ortodox, dar în orice caz socotesc că are multe lucruri bune, dacă cercetăm cu atenţie conţinutul ei. Vorbeşte despre dragoste şi face referire la astfel de situaţii în care cineva ajută pe un handicapat, pe un necăjit, nu din dragoste adevărată, ci deoarece are el o tresărire de milă si de emoţie. Dându-i câţiva bănuţi, se rezolvă pe sine şi are impresia că de fapt l-a ajutat pe celălalt. Nu aşa îl ajutăm.
Iubirea este lucru mare. Şi îngăduiţi-mi să spun că omul nu poate să iubească autentic şi adevărat. Numai Dumnezeu poate să-l facă pe om să iubească cu adevărat. Omul este mişcat mai ales de stimulii iubirii de sine, ai voinţei proprii, ai interesului, deşi poate că nu este un interes gol-goluţ. Cineva, de exemplu, este timid, fricos. Şi întotdeauna vrea să se sprijine undeva, să se agațe de undeva, deoarece singur simte că se pierde în viaţă. Acesta, pentru a-şi asigura acest sprijin de care are nevoie, adică pentru a avea bunăvoinţa unui om pe care să se sprijine, poate să-i arate multă dragoste. Dar aceasta nu e dragoste. Omul aşa se manifestă, dar să nu socotim că aceasta este dragoste. Cel care arată un astfel de interes şi o astfel de dragoste are desigur responsabilitatea să ştie că este ceva bolnăvicios. Dar mare răspundere are şi cel pe care se sprijină, căruia îi arată această dragoste, dacă nu înţelege că este vorba despre o stare bolnăvicioasă şi exploatează şi el cazul.
Un astfel de ucenic, tocmai pentru a avea bunăvoinţa celui pe care se sprijină, deoarece nu poate trăi altfel – şi asta este o situaţie bolnăvicioasă, nu este o atitudine duhovnicească –, este gata să facă totul şi chiar să se jertfească, dar aceasta nu este o jertfă de dragoste. Celălalt poate exploata situaţia şi atunci ne aflăm într-un caz foarte urât. De aceea este nevoie încă de pe acum de foarte multă atenţie. Mai târziu, când veţi deţine poziţii importante, funcţii şi alţii se vor sprijini pe voi, aveţi mare atenţie! Cei care vor deveni clerici, încă și mai mare! Să nu faceţi rău oamenilor, care aşteaptă ceva de la voi şi cred că primesc ceva de la voi. Luaţi aminte să nu le faceţi rău, să nu-i exploataţi.
Acest lucru poate să se întâmple şi în alte cazuri. De câte ori nu exploatăm bunătatea celuilalt, întrucât este puţin naiv. O exploatăm sălbatic, uneori. Este posibil ca această tristeţe să fie un sentiment bolnăvicios, si nu unul sănătos. Poate însă să fie şi dragoste. Îl vezi pe celălalt că suferă şi îl doare şi din dragoste îi dai ceva. Gândeşti în sinea ta: „Dacă eram eu în locul lui, aş fi vrut să mă ajute. Prin urmare, şi eu îl voi ajuta. Este fratele lui Hristos. Este fratele meu. Poate să fie Hristos Însuşi!”
Vă amintiţi cazul Sfântului Ioan cel Milostiv, care, mergând cu diaconul său pe străzile Alexandriei, a apărut cineva şi i-a cerut milostenie, iar sfântul a spus diaconului să-i dea. Puţin mai încolo le-a ieşit acelaşi om în cale. Arhiepiscopul era milostiv – de unde şi-a luat si numele – si nu se simţea bine să nu-l ajute. De aceea i-a dat din nou milostenie. După ce au mai mers puţin, acelaşi le-a ieşit în cale a treia oară. Desigur, arhiepiscopul s-a neliniştit puţin, dar în cele din urmă iarăşi i-a dat, gândindu-se ca nu cumva în persoana acestui om să-l încerce Dumnezeu Însuşi.
Trebuie însă aici să luăm aminte la următorul fapt. Sfântul nu se înşală niciodată. S-a neliniştit, a căzut pe gânduri, dar în cele din urmă a făcut milostenie cu omul. Noi trebuie să fim atenţi deoarece ne putem înşela. Să nu creadă cineva despre sine că este Sfântul Ioan cel Milostiv şi să vrea să facă la fel, să-l afle vreun cerşetor şi să-l exploateze la nesfârşit. Trebuie să avem ochii deschişi. Totuşi, ceea ce prevalează nu sunt faptele sau vreo hârtiuță pe care să le consemnăm, cum fac unii. Problema este să fii om al lui Dumnezeu, să ai dragoste în sufletul tău, să ai dragostea lui Dumnezeu, iar El te va lumina şi nu vei cădea în curse. Și dacă vei cădea vreodată într-o cursă, iarăşi va fi înspre bine şi pentru tine, şi pentru cel care ţi-a întins-o.
Arhim. Simeon Kraiopoulos, Despre patimi și rugăciunea minții, Editura Bizantină, 2017