„Din tinerețile tale lui Dumnezeu slujind, prin multă ascultare, prin trudă și prin lacrimi, ai stins văpaia patimilor din trup și la cer mintea ți-ai suit, iar rugăciunea lucrând-o neîncetat, te-ai făcut lăcaș al harului.” (Vecernia Sărbătorii)
Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, umblă nevăzut de oamenii cu ochi de lut, căutând mereu pe fraţii Săi (Matei 28, 10), pândind şi alergând după fiecare om, „până-i va prinde pe toţi cei ce se vor mântui, ca pe Pavel” (Sfântul Maxim Mărturisitorul), şi neavând odihnă până nu-i adună pe toţi Acasă. Şi aceasta o face mereu, în fiecare veac de oameni, până la sfârşitul lumii.
– Unora parcă le sunt date numai suferințe, toată viața…
– Trebuie să înțelegi că e ca un joc între tine și Dumnezeu. În suferință se ascunde, de fapt, dragostea lui Dumnezeu față de tine. Și atunci începi să găsești un rost fiecărei suferințe.
„Sfinţenia este firea omului, cea pe care trebuie să o dobândim în această vremelnicie şi nu este pentru om nimica deosebit, în sensul că se deosebeşte de vremelnicie, de viaţa biologică, sfinţenia este firea care veşniceşte în Dumnezeu, deci este firea omului. Şi fie în căsătorie, fie în monahism, fie dacă sunt alte căi, tot sfinţenia este ce caută el.” (Pr. Rafail Noica)
Cu toţii aţi întâlnit în viaţă destui oameni, mai ales femei, care trăncănesc, trăncănesc şi iar trăncănesc la nesfârşit, fără vreo reţinere, şi limba lor nu mai oboseşte: meliţă, meliţă şi iar meliţă. Tot ce spun ei e deşertăciune, lucruri care nu aduc folos nimănui. Şi Sfântul Efrem Sirul se roagă lui Dumnezeu să-l izbăvească de grăirea în deşert. El se temea să nu cadă, să nu-l piardă limba, pe când aceşti nefericiţi guralivi nu se tem de nimic.
Cel ce nu face voile lui Dumnezeu este în cursa diavolului. Că, precum o pasăre, chiar dacă nu cu tot trupul, ci numai de un picior s-ar prinde într-o cursă, se află în întregime în stăpânirea celui ce a pus lațul, așa și noi, prin viață și prin credința cea rea, cădem în stăpânirea diavolului. Căci grăiește Domnul: „Nu tot cel ce-Mi zice Mie, Doamne, Doamne, va intra în Împărăția Cerurilor”.
Nu te necăji că lucrurile nu vin mereu în viaţă aşa cum le vrei tu. Nu e cu putinţă, dar nici în folosul tău, ca toate să se facă după gândirea ta, după dorinţa ta, după voia ta. Gândul tău de multe ori este rătăcit, dorinţa ta împătimită, voia ta cu totul egoistă. Şi Atotştiutorul Dumnezeu fireşte că ştie asta, chiar dacă tu nu-ţi dai seama.
Nu te condamn că ai făcut multe păcate și grave, nu, ești om. Te condamn, fiindcă nu te mărturisești. De asta te condamn. Ai căzut ? La duhovnic. Ai căzut ? La duhovnic, toate la duhovnic. Și cuvioasa Maria, mai întâi s-a mărturisit. În vecinătatea noastră era un cipriot care nu-și odihnise părinții, să zicem. Când s-a călugărit nici pe gheronda lui nu-l odihnea. Și de acolo, de unde ședea, de la Ana cea mică, l-a trimis gheronda lui, la gheronda Iosif, să-și spună gândul și tot ceea ce l-ar fi putut ajuta. Când a ajuns acolo eram cu toții adunați în jurul lui gheronda care a zis : „Haide și tu, și tu plecați în chiliile voastre. Vino aici, părinte Ioane”.
În majoritatea timpului trăim ca și cum ne-am întocmi un proiect pentru viața ce o vom trăi mai târziu.
Nu trăim în mod definitiv, ci provizoriu, ca și cum ne-am pregăti pentru ziua în care vom începe cu adevărat să trăim. Suntem precum sunt cei ce-și întocmesc o ciornă, cu bună intenție de a o recopia mai târziu.
Dumnezeu este foc mistuitor (Evr. 12, 29). Când un obiect se atinge de foc, el se schimbă: ori arde, ori se căleşte. La fel şi omul, când se atinge de Dumnezeu, ori piere, ori se mântuieşte.
Focul este întotdeauna foc! Dar vedem că din atingerea de el rezultă fie cenuşă, fie oţel, în funcţie de ceea ce se atinge. La fel se întâmplă şi cu omul, şi totul depinde de ce anume va aduce el focului dumnezeiesc, adică în ce stare este omul când se atinge de Dumnezeu.
E nevoie de un învățător potrivit, care să cunoască bine meșteșugul trezviei. Dar e nevoie și de ascultare deplină, întrucât, dacă pentru a învăța un meșteșug ori știință trebuie să faci ascultare către învățător, cât de multă ascultare trebuie să faci aici, în știința duhovnicească, unde diavolul încearcă să strice, să împiedice toată lucrarea: e ca și când de pildă, maistrul ar încerca să-l învețe pe ucenic o meserie, iar un alt maistru, de alături, se străduiește încontinuu să deformeze învățăturile primului și se silește să-l convingă pe ucenic că altfel stau lucrurile.
În spatele oricărei boli se află o durere a sufletului […] Totul începe cu grijile […]. Boala începe în minte, ca un gând negativ, printr-o neliniște constantă.
Lucrul primordial în concepția creștină este jertfa; condiția ca să te mântuiești, respectiv ca să luminezi, este să știi să te jertfești. Apostolul Petru, la Schimbarea la Față a Domnului, I-a spus: „Doamne, bine ne este nouă să fim aici. Să facem trei colibe…”.
În epoca noastră, în care s-au înmulțit cunoștințele, încrederea numai în rațiune a zguduit, din nefericire, credința din temelii și a umplut sufletele de semne de întrebare și de îndoieli. De aceea suntem lipsiți de minuni, pentru că minunea se trăiește și nu se explică prin logică.
În cuvintele nu iubiţi lumea (I Ioan 2, 15), lumea nu înseamnă deloc ceea ce înseamnă în cuvintele: căci Dumnezeu aşa a iubit lumea (Ioan 3, 16).
În cele din urmă, prin lume se înţelege neamul omenesc cel căzut, care este, în acelaşi timp, iubit de Dumnezeu. Dumnezeu datorită acestui lucru a şi hotărât să-l mântuiască, dându-L pentru el pe Fiul Său Cel Unul Născut.
Cum se vede de la mănăstire lumea aceasta? Putem duce o viaţă de monah fără retragere la mănăstire?
Viaţa de monah, deşi uneori am numit-o nebunie, esenţial nu se deosebeşte de viaţa creștinului obişnuit, mai ales a creștinului care poate conştientiza chemarea lui Dumnezeu. Viaţa de monah este viaţă de rugăciune, de unire cu Dumnezeu şi aceasta este, într-adevăr, viaţa fiecărui creştin.
Boala asta, de a te crede învățat când nu ești, este vrednică de lacrimi și de suspine mai mult decât orice altă boală. Adeseori am deplâns boala asta, pentru că știu bine că pretenția aceasta îți pierde și bruma de învățătură ce-o mai ai, iar umbletul după slava deșartă este pentru om mare piedică în calea virtuții.