“Ziua Învierii, să ne luminăm popoare. Paștile Domnului, Paștile. Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce-I cântăm cântare de biruinţă.
Va putea găsi cineva ceva mai înălţător şi mai veselitor decât cântarea aceasta? Va putea găsi cineva, undeva, expresia unei mai mari bucurii?
“Învierea lui Hristos este cel mai mare eveniment din istorie. Este ceea ce diferenţiază creştinismul de orice altă religie. Celelalte religii au capi muritori, în vreme ce Capul Bisericii este Hristos, Care a înviat din morţi. Învierea lui Hristos a însemnat înnoirea firii omeneşti, replămădirea neamului omenesc şi trăirea realităţii eshatologice.
Am auzit odată pe cineva zicând: „Hristos a Înviat! Ei şi?”
Sărbătoarea Învierii Domnului a adunat la Mănăstirea Suruceni numeroși credincioși, veniți pentru a partcipa alături de obștea monahală la Sărbătoarea Luminii, a Luminii Preasfintei Treimi, a luminii necreate, neapuse și neapropiate, adusă în lume de Hristos – „Lumina lumii” (Ioan 8, 12). Slujba Învierii a fost oficiată de soborul preoțesc al așezământului monahal. Răspunsurile liturgice au fost date de corul de maici al mănăstirii.
“Eu sunt Lumina lumii; cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina Vieţii”
(Ioan 8, 12)
Preasfințiți ierarhi, cinstiți preoți şi diaconi,
Cuvioși monahi şi monahii, drept-slăvitori creștini,
Hristos a Înviat!
„Apărătorul cel mare și Doamne, biruitorul morții celei veșnice, ca cei ce ne-am izbăvit de omorârea cea duhovnicească, cele de laudă aducem Ție, noi robii Tăi și zidirea Ta. Cel ce ai biruință asupra morții, de moartea păcatelor slobozește-ne pe noi, care grăim: Iisuse, Cel ce ai înviat din morți, înviază și sufletele noastre!” (Acatistul Sfintei Învieri a Domnului. Condac 1)
Încă odată, Hristos este aproape dat afară din propria-I sărbătoare. Ca și la Crăciun, când Nașterea Domnului este sufocată de Moși Crăciuni, reni, globulețe, luminițe etc., iată că și Învierea Domnului începe să fie sufocată de același spirit de bâlci, care parazitează Sărbătoarea tot așa cum, odinioară, iarmarocurile de Sărbători se pripășeau pe lângă lăcașele de cult, transformând creștinismul într-un carnaval.
Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa;
dispreţuit şi nebăgat în seamă.
Ultima Liturghie de pocăință din Miercurea cea Mare este o încheiere și pecetluire a întregii lucrări de pocăință a postului, arătându-ne ce minuni poate săvârși ea când se lucrează și câtă pagubă aduce când lipsește.
„Şi văzând un smochin lingă cale, a venit la el şi n-a găsit nimic în el decât numai frunze”(Matei 21, 19). Un alt evanghelist spune: „Că încă nu era vremea smochinelor”.
Deci, cu şase zile înainte de Paşti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi. Şi I-au făcut acolo cină, şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor? Dar el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea. A zis deci Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci întotdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.
A fi creștin înseamnă să nu fii mâhnit, să nu judeci pe nimeni, să nu superi pe nimeni şi cu toţi să fii respectuos.
După căsătorie, dacă se nasc copii, vom vedea şi aici aceeaşi nebunie şi multe obiceiuri care te fac să râzi. Într-adevăr: când vine vremea să se pună un nume copilului, nu-i dau un nume de sfânt, cum obişnuiau cei de demult, ci aprind lămpi şi le dau nume.
Zicea Părintele Cleopa: „Cel mai de preţ în această viaţă este să laşi toate şi să-ţi plângi păcatele tale, pentru că cea mai scumpă pentru noi este veşnicia. Deci, trebuie să facem totul ca să n-o pierdem, că atunci degeaba am mai trăit pe pământ!”.
Pentru a lămuri obiceiul creştinilor de a se ruga unul pentru altul, de a cere rugăciunea fraţilor, vă amintesc că Iisus Hristos zice către Sfântul Petru: „Dar Eu m-am rugat pentru tine ca să nu scadă credinţa ta” (Luca 22, 32). Când Sfântul Apostol Petru era în temniţă, credincioşii se rugau pentru eliberarea lui.
Potrivnicul L-a încercat pe Domnul prin aceste trei: prin neputinţa trupului, prin slava deşartă şi prin ispitirea de Dumnezeu. Toate aceste ispite au ascuns în ele momeala plăcerii sau acul păcatului, însă în chip felurit. Toate la un loc alcătuiesc chipul dintâi al vrăjmaşului sau, după Sfântul Maxim, ispita prin plăcere.
— Părinte Zaharia, mi-aţi împărtașit o întâmplare din viaţă dumneavoastră când, pe neaşteptate, aţi fost pus în situaţia de a mângâia un număr important de oameni după o mare tragedie. Unii dintre noi ne supărăm atunci când suntem rugaţi ca în ultimul moment să rostim o predică la Evanghelia zilei. Însă, Părintele Zaharia a fost invitat să slujească Liturghia la o biserică şi, după ce a predicat, preotul paroh l-a rugat să rostească şi un cuvânt de mângâiere pentru un număr de familii care veniseră la biserica la puţină vreme după ce avusese loc prăbușirea unui avion în care îşi pierduseră viaţă mulţi dintre cei dragi ai lor.