Evlavios lucru şi fără de saţiu este pentru un suflet iubitor de Dumnezeu să-şi aducă aminte necontenit de Dumnezeu; dar îndrăzneţ lucru este a vorbi de cele despre Dumnezeu, pentru că mintea nu se poate urca până la măsura vredniciei Lui, iar cuvântul, la rândul său, exprimă slab cele pe care mintea le concepe. Dacă, deci, mintea noastră este mai prejos de înţelegerea măreţiei lui Dumnezeu, iar cuvântul este mai prejos şi decât mintea, nu este, oare, neapărată trebuinţă de tăcere, ca nu cumva prin slăbiciunea cuvintelor să punem în primejdie minunea vorbirii despre Dumnezeu?
Dorinţa de a slăvi pe Dumnezeu este însămânţată în chip firesc în toţi cei înzestraţi cu darul vorbirii; dar toţi sunt la fel de neputincioşi a vorbi după vrednicie despre Dumnezeu. în râvna pentru evlavie ne deosebim unul de altul; dar nimeni nu-i aşa de orbit ca să se înşele pe el însuşi atât de mult, încât să considere că s-a urcat pe cel mai înalt pisc al înţelegerii lui Dumnezeu, ci, cu cât va părea că propăşeşte în cunoaşterea lui Dumnezeu, cu atât mai mult va simţi neputinţa lui. Aceasta a simţit-o Avraam; aceasta a simţit-o Moisi. Când au putut sa vadă pe Dumnezeu, atât cât e cu putinţă unui om să-L vadă, mai ales atunci s-au socotit pe ei înşişi o nimica. Avraam s-a numit pământ şi cenuşă [1], iar Moisi a spus că este slab la glas şi zăbavnic la limbă [2], că vedea slăbiciunea limbii lui, care nu putea sluji măreţiei celor gândite de mintea sa.
Totuşi, pentru că urechile voastre s-au deschis acum pentru auzirea vorbirii despre Dumnezeu, iar Biserica nu-i sătulă niciodată de astfel de auziri, adeverind cuvântul Eclesiastului, că «nu se satură urechea de a auzi» [3], este de neapărată trebuinţă să grăiască după putere. Voi vorbi, dar, despre Dumnezeu nu atât cât este şi ce este Dumnezeu, ci cât ne este nouă cu putinţă. Nu renunţăm să ne uităm la cer şi să-l privim atâta cit putem, deşi nu putem străbate cu ochii locul. cuprins între pământ şi cer! Tot aşa şi acum, prin slabe cuvinte, să împlinim credinţa, iar în tot cuvântul nostru să lăsăm să biruiască măreţia firii dumnezeieşti. Că nici limbile îngerilor, oricum ar fi ele, nici ale arhanghelilor, unite cu toată firea cea cuvântătoare, nu o vor putea ajunge decât în mică parte, necum s-o egaleze întru totul.
Iar tu, dacă vrei să vorbeşti sau să auzi ceva despre Dumnezeu, părăseşte trupul, părăseşte simţurile trupeşti, lasă pământul, lasă marea, lasă în urma ta văzduhul, nu mai ţine seama de anotimpuri şi de buna întocmire a vremurilor şi nici de podoabele pământului, înalţă-te mai presus de regiunile văzduhului, treci dincolo de stele, de minunăţia lor, dincolo de frumoasa lor podoabă, dincolo de măreţia lor, de folosul oferit de ele întregului univers, dincolo de buna lor rânduială, dincolo de strălucirea lor, dincolo de poziţia lor, de mişcarea lor, de raportul în care se găsesc unele cu altele şi de depărtarea unora de altele. După ce ai străbătut cu mintea întreg universul, după ce ai depăşit cerul şi ai ajuns mai presus de el, priveşte cu mintea numai frumuseţile cele de acolo, oştirile cereşti, corurile îngerilor, dregătoriile arhanghelilor, slava domniilor, locurile întâi-stătătoare ale tronurilor, priveşte puterile, începătoriile, stăpânirile [4]. După ce ai străbătut întreg universul, după ce te-ai urcat cu gândul mai presus de toată zidirea şi ţi-ai înălţat mintea dincolo de toate acestea, contemplă firea dumnezeiască, identică cu sine însăşi, nestrămutată, neschimbată, impasibilă, simplă, necompusă, neîmpărţită, lumină neapropiată [5], putere nespusă, măreţie fără de hotar, slavă cu orbitoare strălucire, bunătate dorită, frumuseţe nemeşteşugită, care copleşeşte sufletul inundat de ea, dar cu neputinţă de arătat după vrednicie prin cuvânt.
II
Acolo este Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh, firea necreată, vrednicia de stăpân, bunătatea firească. Tatăl, principiul tuturora, cauza existenţei existenţelor, rădăcina a tot ce este viu. Din El a ieşit izvorul vieţii, înţelepciunea, puterea, chipul întru totul asemenea nevăzutului Dumnezeu [6], Fiul născut din Tatăl, Cuvântul cel viu, Care este Dumnezeu şi este la Dumnezeu [7] şi nu adus la existenţă ; existând mai înainte de toţi vecii şi nu dobândit în urmă ; Fiu, nu posesiune; Făcător, nu făptură ;Ziditor, nu zidire; este tot ceea ce este Tatăl. Am spus : Fiu şi Tată. Păstrează-mi aceste însuşiri! Rămânând, deci, Fiu prin modul existenţei, este totuşi tot ce este Tatăl, potrivit cuvintelor Domnului, Care spune : «Toate câte are Tatăl ale Mele sunt» [8]. Un portret, într-adevăr, trebuie să aibă toate câte se găsesc în originalul său. «Am văzut, spune evanghelistul, slava Lui, slavă ca a Unuia Născut din Tatăl» [9], adică minunile făcute de El nu i-au fost date prin dar şi prin har, ci Fiul are vrednicia Dumnezeirii părinteşti pe temeiul comuniunii de fire. A primi este caracteristic celui creat; a avea prin fire este propriu celui născut. Ca Fiu are în chip firesc cele pe care le are Tatăl; ca Unic-Născut, le are pe toate adunate în El însuşi, fără să le împartă cu altul. Din această numire de Fiu am fost învăţaţi că El participă la firea Tatălui. N-a fost creat la porunca Tatălui, ci străluceşte nedespărţit din fiinţa Tatălui, unit din veşnicie cu Tatăl, egal în bunătate, egal în putere, părtaş slavei. Ce este El altceva decât pecete şi chip, care arată în El Însuşi în întregime pe Tatăl?
Iar toate textele care-ţi vorbesc de firea Lui trupească, cu care a lucrat mântuirea oamenilor, pe care ne-a arătat-o prin venirea Lui în trup, în care El spune că a fost trimis [10], că nu poate să facă de la El nimic [11] că a primit poruncă [12], şi altele asemenea, să nu-ţi dea pricini să micşorezi Dumnezeirea Unuia-Născut. Pogorământul Fiului la slăbiciunea firii tale omeneşti nu-ţi dă dreptul să micşorezi vrednicia Celui puternic, ci înţelege firea Lui aşa cum se cuvine unui Dumnezeu, iar cuvintele pline de smerenie, spuse despre El, interpretează-le având în vedere întruparea Sa pentru mântuirea oamenilor. Dacă aş vrea să vorbesc acum cu de-amănuntul de lucrul acesta, aş putea aduce, uitând de mine însumi, o mulţime nesfârşită de dovezi.
III
Dar să ne întoarcem la subiectul nostru!
Mintea, care a reuşit să se curăţească de patimile cele materiale, care a putut să părăsească toată zidirea înţelegătoare şi, ca un peşte, să iasă din adânc şi să înoate la suprafaţa apei, ajunge în regiunea curată a creaţiei şi vede pe Duhul cel Sfânt acolo unde este Fiul şi unde este Tatăl, în unire cu Ei într-o singură fiinţă şi într-o singură fire, având pe toate : bunătatea, dreptatea, sfinţenia, viaţa. Scriptura spune : «Duhul Tău cel bun» [13]; şi iarăşi: «Duh drept» [14] ; şi iarăşi: «Duhul cel Sfânt» [15]; iar apostolul spune : «Legea Duhului vieţii» [16]. Nici una din aceste însuşiri nu este dobândită în urmă şi nici adăugată mai târziu, ci, după cum căldura este nedespărţită de foc şi strălucirea de lumină, tot aşa este nedespărţită şi de Duhul: sfinţirea, viaţa, bunătatea şi dreptatea. Aşadar Duhul este acolo – acolo în fericita Fire – nu numărat ca o multiplicitate, ci contemplat în Treime ; propovăduit ca o unitate, nu înţeles ca o ceată. Că după cum Tatăl este unul şi Fiul este unul, tot aşa unul este şi Sfântul Duh. Duhurile slujitoare, însă, sunt mulţimi nenumărate în fiecare ceată îngerească. Nu căuta, deci, în creaţie pe Duhul Sfânt, Care este mai presus de creaţie! Nu pogorî pe Cel Care sfinţeşte în rândul celor sfinţiţi! Duhul Sfânt umple pe îngeri, umple pe arhangheli, sfinţeşte pe puteri, însufleţeşte totul. Duhul Sfânt se împarte în toată creaţia, este împărtăşit în chip diferit de fiecare din cele create, dar cu toate acestea Duhul nu este micşorat de cei care participă la El. Dă tuturor harul Lui; nu se termină, deşi este împărţit celor care participă la El, iar cei care îl primesc sunt plini de Duhul, iar Duhul Sfânt rămâne neîmpuţinat. După cum soarele nu este micşorat întru nimica de cei care participă ia lumina şi căldura sa, deşi iluminează corpurile şi este împărţit în felurite chipuri de corpuri, tot aşa şi Duhul rămâne nemicşorat şi neîmpărţit, cu toate că dă tuturora harul Său. Luminează pe toţi pentru a înţelege pe Dumnezeu, insuflă pe profeţi, înţelepţeşte pe legiuitori, sfinţeşte pe preoţi, întăreşte pe împăraţi, desăvârşeşte pe drepţi, umple de cinste pe cei curaţi sufleteşte şi trupeşte, dă harurile tămăduirilor, învie pe morţi, dezleagă pe cei legaţi, înfiază pe cei străini. Acestea le lucrează prin naşterea de sus [17]. Dacă ia un vameş, care crede, îl face evanghelist [18]; dacă se pogoară peste un pescar, face din el un teolog [19]; dacă găseşte un prigonitor, care se pocăieşte, îl face apostol al neamurilor, predicator al credinţei, vas al alegerii [20]. Prin Duhul Sfânt cei slabi ajung puternici, cei săraci se îmbogăţesc, oamenii simpli la cuvânt sunt mai înţelepţi decât înţelepţii. Pavel era slab, dar, prin venirea Duhului, ştergarele trupului lui vindecau pe cei care le primeau [21]. Şi Petru avea un trup plin de slăbiciune, dar, prin harul Duhului, care sălăşluia în el, umbra făcută de trupul lui alunga bolile celor suferinzi [22]. Săraci erau Petru şi Ioan, că nu aveau nici argint, nici aur [23], dar dăruiau sănătate, mai de preţ decât mult aur; ologul primise aur de la mulţi, dar continua să cerşească ; de la Petru a primit harul şi a încetat cu cerşitul, a sărit ca o căprioară, lăudând pe Dumnezeu [24]. Ioan nu cunoştea înţelepciunea lumii, dar rostea, cu puterea Duhului, cuvinte cu care nu se poate compara nici o înţelepciune.
Sfântul Duh este în cer şi umple pământul; este de faţă pretutindenea şi nu-i mărginit de nimic. În fiecare locuieşte în întregime şi este în întregime cu Dumnezeu. Nu administrează darurile ca un slujitor, ci împarte harurile ca un stăpân. «Împărţeşte, spune apostolul, în deosebi fiecăruia, după cum voieşte» [25]. Este trimis ca administrator al harurilor, dar lucrează cu propria Lui putere.
Să ne rugăm ca Duhul să locuiască în sufletele noastre şi să nu ne părăsească nici o clipă, cu harul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor, Amin.
Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri partea I, Colecţia Părinţi și Scriitori Bisericești, Editura Institutului Biblic de Misiune Ortodoxă
______________________________________________________________________________________
1. Fac., 18, 27.
2. Ieş., 4, 10.
3. Ecl., 1, 8.
4. Col., 1, 16 ; Efes., 1, 21.
5. I Tim., 6, 16.
6. Col., 1, 15.
7. Ioan, 1, 2.
8. Ioan, 16, 15.
9. Ioan, 1, 14.
10. Ioan, 3, 17.
11. Ioan, 5, 30.
12. Ioan, 10, 18.
13. Ps., 142, 12.
14. Ps., 50, 11.
15. Ps., 50, 12.
16. Rom., 8, 2.
17. Ioan, 3, 3.
18. Matei, 9, 9.
19. Matei, 4, 19.
20. Fapte, 9, 15.
21. Fapte, 19, 12.
22. Fapte, 5, 15—16.
23. Fapte, 3, 6.
24. Fapte, 3, 1—8.
25. I Cor., 12, 11.