Ca să fie cu Dumnezeu totul întru toate (I Corinteni 15, 28). Domnul, ca Făcător și Duh Atoateplinitor, Nesfârșit, vrea să fie totul întru toate: și lumină, și putere, și har, și înțelepciune, și frumusețe și margine a doririlor, și năzuință atotputernică – iar diavolul, care a căzut din trufie și nesupunere, vrea și el să fie totul în toate duhurile căzute, de un cuget cu dânsul: întuneric al iadului și putere a răutății, împreunare a tuturor patimilor și năzuință spre tot răul.
Iarăși zici: „Voi merge în iad, pentru mine nu există mântuire”. Gândurile acestea înseamnă hulă, Îl „jignesc” pe Cel răstignit și iubirea Lui de oameni nemărginită. Sfântul Isaac Sirul spune: „Când arunci o mână de nisip în mare se risipește și dispare, nu deranjează marea câtuși de puțin.
Dumnezeu este Iubire şi nu poate fi cunoscut şi contemplat decât prin iubire şi în iubire; de aceea, poruncile lui Hristos care duc la cunoaşterea şi la contemplarea lui Dumnezeu sunt porunci ale iubirii. Misterul Treimii rămâne necuprins până la sfârşit, căci el depăşeşte puterea înţelegerii noastre şi facultăţile naturii noastre create. Şi totuşi, necuprins şi ascuns, el ni se revelează neîncetat în mod „existenţial” prin credinţă şi prin viaţa dusă în credinţă, ca izvorul nesecat al Vieţii veşnice.
– Gheronda, în fiecare zi spun: „De mâine voi lua aminte, mă voi îndrepta”, dar apoi cad iarăşi în aceleaşi greşeli.
IPS Athanasie de Limassol: Așa cum v-am mai spus și alte dăți, pentru fiecare om va veni un moment, în care va fi atât de ispitit, încât va atinge iadul și va ajunge până limita cea mai de jos al rezistenței sale. Și atunci când ajunge până acolo, trebuie să mențină acest cuvânt: „Ține mintea în iad și nu deznădăjdui.” Atunci îi rămâne o sigură sfoară de salvare, credința, credința în Dumnezeu.
Îi rog fierbinte pe toţi oamenii să priveghem cu pocăinţă şi atunci vom vedea mila Domnului. Dar pentru cei ce au vedenii şi se încred în ele mă rog să înţeleagă că din aceasta se arată în ei mândria şi împreună cu ea dulceaţa tulbure a slavei deşarte, în care nu este pocăinţa unui duh umilit, şi aici e toată nenorocirea, pentru că fără smerenie nu putem birui pe vrăjmaşi.
Când se va întări asupra noastră mâhnirea pentru multe, atunci sufletului îi stă înainte mare nevoință. Cumplit este acest duh al trândăviei, înjugat fiind cu duhul scârbei, căci când sporește, ajută acestuia din urmă, făcându-se el mai cumplit și mai îngreuietor.
Problema existenţei sau neexistenţei lui Dumnezeu s-a pus, sub formă de criză, abia când am ajuns în Occident. Cînd eram în ţară, copil fiind, credeam şi mă satisfăcea răspunsul că Dumnezeu există şi că trebuie să crezi în El, deşi nu ai nici o dovadă. În Anglia — poate şi pentru că am mai crescut cu vârsta — mi-am pus problema: există sau nu există Dumnezeu?
Nu se poate înainta în viața spirituală detașat de faptele credinței. Credința se înmulțește prin faptele ei. Dacă cei credincioși postesc, atunci și cei cu puțină credință trebuie să postească, pentru a avea fapta credinței care-i întărește în credință. Dacă cei credincioși merg la biserică, și cel care are mai puțină credință trebuie să se ducă la biserică, pentru a face act de prezență.
Eu cred că este momentul să ne dumirim și să folosim darul lui Dumnezeu care este harul Lui, energia Sa necreată, prin care nu doar ne putem însănătoși și învăța să iubim și să avem relații bune, ci și să ne îndumnezeim. Că acesta este scopul vieții noastre, nu? Să ne centrăm pe acest scop, să ne mutăm comoara Acolo și inima noastră se va însănătoși. Să nu ne speriem; nu vom putea trăi ca marii noștri sfinți, dar vom putea trăi în duhul lor.
În repetate rânduri, ne spun Sfinții Evangheliști, Mântuitorul Hristos, din când în când, se retrăgea în loc deosebi, adică în loc deosebit, departe de ucenicii Săi, și mergea fie într-un munte, fie într-un pustiu, ca să se roage. Toate acestea pentru a intra într-o comuniune foarte apropiată cu Părintele Său ceresc.
Știți din istorie că înaintașii noștri, creștini ortodocși, erau oameni foarte temători de Dumnezeu și totdeauna aveau credință tare și adâncă în mijlocirea cerească a Maicii Domnului. Și Împărăteasa Cerească nu lăsa fără răspuns credința lor, ci trimitea totdeauna ajutor tuturor celor care alergau la ea cu nădejde.
Dar poate întrebați: „Cum se poate să dea cineva toate ale sale săracilor, fără să aibă dragoste?”