Mergeți, vă rog, și găsiți icoana celei de-a Doua Veniri, și veți vedea că în jurul lui Hristos sunt cei din Rai, care se află într-o lumină aurie. Lumina care-i învăluie este aurie. Aceeași lumină aurie, pe măsură ce se îndepărtează de Hristos, începe și își schimbă culoarea și, treptat, din aurie, pe măsură ce se îndepărtează, se face roșie, și în lumina asta roșie se află cei osândiți.
„În curgerea vieții pământești, noi vedem mai mult milostivirea Sa cea nemărginită, dar va veni ziua când Dumnezeu se va arăta mai ales în lumina dreptății Sale, ziua Înfricoșătoarei Judecăți. „Toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos”, zice Apostolul (Romani 14, 10); atunci, „Dumnezeu va judeca lumea cu dreptate, va judeca neamurile fără strâmbătate”.” (Pr. Petroniu Tănase)
Această a noua duminică înainte de Paşte, ce marca iniţial începutul postului parţial al Săptămânii Lăsatului de brânză, a devenit cadrul importantei comemorări a celei de-a Doua Veniri a lui Hristos graţie dezvoltărilor şi comentariilor imnografice ale pericopei evanghelice Matei 25, 31-46 citite la Liturghie. In planul structurii perioadei pregătitoare şi a reprezentării timpului pe care o dezvoltă, această duminică se înscrie cu trei dimensiuni:
După învățătura sfintei noastre Biserici Ortodoxe, Dumnezeu îi rânduiește fiecărui om la botez un înger păzitor, care stă în preajma lui toată viața. În același timp, și duhuri necurate se află în jurul omului. Și unii și alții au „cărți” în care se scriu cu de-amănuntul gândurile, cuvintele, faptele și toate simțirile omului: îngerii – pe cele bune, diavolii – pe cele rele.
Mă rog rău, sunt leneşă la învăţat psalmi, m-am lăsat aproape de tot; ce să fac?
Să nu uiţi nicicând că lumina sufletului, a minţii şi a inimii tale vine de la însuşi Iisus Hristos, Cel ce este lumina ochiului inimii noastre! Nu precum lumina soarelui, care apare şi apoi piere, şi nu poate pătrunde corpurile cele solide, nestrăvezii, lăsând multe lucruri în întuneric, căci nu-i stă în putinţă să lumineze nici măcar un suflet cufundat în întunericul păcatului. Hristos este „lumina care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1,9)- adică sufletul omului, partea cea mai însemnată a fiinţei sale. Da!
Duceţi flori mamelor voastre cât sunt în viaţă. Nu aşteptaţi să le duceţi flori la mormânt, unde nu mai folosesc!
Păgân dacă ai fost, dar conştiinţă ai avut, şi după acea lege te va judeca.
Atunci când nu e împreună cu Dumnezeu, omul este totdeauna jucărie a diavolului. Şi diavolul se distrează cu el: fie îi umple sufletul cu gânduri necurate, fie îi aşază în inimă dorinţe rele, fie îi aprinde limba de vorbe murdare, fie îl predispune spre clevetire, bârfe, tâlhărie, desfrânare şi orice altă faptă rea.
Este, spuneți și voi, cumva cu putință să se fi păcălit atâtea milioane de mucenici și să se fi jertfit fără niciun rost? Atâția nenumărați cuvioși să se fi nevoit și să se fi luptat mai presus de om în zadar? Atâția și atâția creștini sunt toți niște sentimentali fanteziști și au căzut toți victimă unui mare amăgitor? Ateii vor răspunde desigur că da, într-adevăr au fost amăgiți. Credincioșii însă nu pot să-i convingă, dar acest lucru nu înseamnă că toți aceștia erau superficiali sau nebuni.
Pe malul puţin înalt al Lacului Ghenizaret stătea dumnezeiescul Ziditor aşezat pe iarba verde. Şi a început să schiţeze planuri pentru noua zidire. Cu toate acestea, El nu le-a schiţat pe un pergament şi nici nu le-a desenat cu un creion pe hârtie, ci prin cuvinte puternice le-a imprimat în sufletele ucenicilor Săi şi ale poporului, ca printr-un diamant într-un material de ceară.
In timpul bolii trebuie mai întâi să ne silim a mulțumi lui Dumnezeu, iar atunci când sufletul gustă dulceața și tihna pe care le aduce această mulțumire se grăbește singur spre ea, ca spre un liman. El se grăbește într-acolo fugind de valurile grele ale cârtirii, puținătății de suflet și întristării.
– Cum poate dobândi smerenie cineva? Atunci când i se spune o vorbă, el să răspundă cu două? Să nu suporte să-i treacă prin faţă nici măcar o muscă?
Îți plac istorioarele duhovnicești! O să-ți citesc îndată ceva asemănător. Am aici, la mine, o carte pe care o socot drept tovarășul meu de drum. Se numește „Agapia” sau „Mântuirea păcătoșilor”. În ea se află descrise multe întâmplări minunate.
Dumnezeu intervine numai când omul nu mai poate. De aceea când suntem bolnavi trebuie să mergem la doctor. Hristos a făcut ca din câteva pâini şi peşti să se sature mii de oameni, a făcut o minune, însă atunci când mergeau pe cale, Iisus şi ucenicii cumpărau cele necesare pentru hrană, cum vedem şi din întâlnirea lui Iisus cu femeia samarineancă. Evanghelistul Ioan ne spune: că ucenicii Lui se duseseră în oraş ca să cumpere hrană (Ioan 4, 8). Sigur că cel ce săturase atâtea mii de oameni nu ar fi avut nevoie să cumpere, dar Hristos lucra şi ca Dumnezeu şi ca om, iar dumnezeirea intervine doar atunci când omul nu mai poate.
Oricare ar fi relaţiile dintre oamenii care se iubesc, ei îşi caută unii altora numai binele.
«Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; și aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească» (Luca 15, 22-24)