Se pune o problemă cu aspect tehnic. Când ne împărtăşim? Nu timpul decide. Asta-i o greşeală. Decide intensitatea credinţei tale, inima ta. Cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Ani vrei să-i dai? Vindecă-i rana!” Acesta-i scopul duhovnicului. Şi dacă îi vindeci rana, îl faci capabil de întâlnirea cu Hristos prin împărtăşire.
Nu ne împărtăşim pentru că au venit Pastile sau Crăciunul. Ne împărtăşim ca să fim mereu cu Hristos, pentru că nu există numai o împărtăşire cu Sfintele Taine, ci şi o împărtăşire duhovnicească, adică această continuă prezenţă a inimii noastre la Dumnezeu.
S-a discutat foarte mult în lumea trăitorilor, a oamenilor de credinţă şi a duhovnicilor, când să te împărtăşeşti. Unii spun că la patruzeci de zile. Dar nu timpul decide, ci pregătirea ta interioară, pentru că la un eveniment aşa de mare, ca să-L primeşti pe Dumnezeu, cu adevărat îţi trebuie o pregătire.
Numărul acesta de patruzeci nu trebuie ignorat. Ce înseamnă numaidecât acest patruzeci ? Dragă, mai întâi de toate, un timp ales de Dumnezeu, un timp suficient ca să te pregăteşti pentru marele eveniment ce are în vedere Veşnicia.
Patruzeci de zile a durat potopul lui Noe. Patruzeci de zile a stat Moise în Muntele Sinai. Patruzeci de zile a postit Mântuitorul. Patruzeci de zile durează postul Crăciunului şi postul Paştelui. E un timp suficient ca să te pregăteşti pentru marele eveniment care urmează, eveniment bisericesc, mântuitor. A patruzecea zi, după zămislirea pruncului, se formează inima. A patruzecea zi, după moarte, putrezeşte inima.
Noi am rămas la patruzeci de zile într-o formă tradiţională, care nu e atât de recomandată. Te împărtăşeşti continuu cu Hristos, duhovniceşte, iar când te pregăteşti şi printr-o postire… Nu numaidecât postirea este o condiţie. Nu o faci pentru că ţi s-a spus s-o faci, ci ca să te smerească trupeşte, să renunţi la o serie întreagă de porniri spre rău: lăcomii, curvii, judecăţi. Posteşti cu procese, cu certuri, cu procurori şi cu avocaţi? Asta nu. Şi atunci, împărtăşirea este în funcţie de curăţirea inimii tale.
Inima e adâncul cel mai adânc din noi. Aş putea să spun că inima e o fiinţă în fiinţă. De ce spune Dumnezeu: „Am făcut inima ta ca să locuim în ea”? El nu locuieşte oriunde. Dumnezeu, Care Se simte atât de lăudat în slăvile Cerurilor, are plăcerea să locuiască într-o inimă de om. Este locul pe care l-a făcut special ca să fie găzduit El. (…) Curăţirea inimii ar fi deci un motiv care trebuie respectat în vederea primirii Sfintei împărtăşanii cu Trupul şi Sângele Mântuitorului.
A te împărtăşi cu Trupul şi Sângele Mântuitorului înseamnă, repet, să fii una cu El, să fii cu adevărat un împlinitor al cuvintelor Lui şi să recunoşti cu adevărat că pierdut ai fost şi te-ai aflat. Pentru că, da, e nevoie să te pierzi. Dar nu în sensul de a părăsi învăţătura adevărată, ci de a renunţa la o identitate moleşită sau strict omenească şi de a te regăsi într-o personalitate îngerească. Aşa cum am spus, împărtăşirea nu trebuie considerată după idei fixe, numaidecât deasă sau rară. Rară, pentru că e prea mare Dumnezeu, prea mare harul Său şi îţi trebuie o pregătire.
Dacă n-ai haină de nuntă…!? Păi, Scriptura spune că te leagă şi te dă afară. Deci, trebuie să fii pregătit. Şi dacă te împărtăşeşti foarte des, începi, ca fiinţă omenească nerodată, neşlefuită, s-o iei ca pe un obicei, nu cu teamă şi cu frică de Dumnezeu. Dacă ai această teamă de Dumnezeu cu adevărat şi te gândeşti la importanţa acestui fapt, atunci eşti bun de împărtăşit mai des. Dar dacă o iei din obişnuinţă sau zilnic, cum am auzit că se face în unele părţi, este o greşeală extrem de mare.
Pentru că nu postirea în sine decide, dar ea este necesară, ca să te mai strujească niţel trupeşte. Trupul acesta trebuie să existe şi să împlinească o serie de lucruri ale firii. Dar să fim împotriva exagerării lucrurilor. Şi atunci e necesară postirea. Iarăşi e o primejdie mare, tocmai pentru că-i foarte mare lucru – mai mare decât a te împărtăşi nu există nimic în viaţa cu Dumnezeu – să nu te împărtăşeşti. Intervine şi împărtăşirea duhovnicească, cu: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!” Dar nu înlocuieşte împărtăşirea aceasta pipăită, simţită. Sfânta împărtăşanie nu iartă păcatele. Sfânta împărtăşanie desăvârşeşte. Iertarea păcatelor o primim în Taina Pocăinţei: „Te iert şi te dezleg…” Deci nu se poate fără să mergi mai întâi la spovedanie, să primeşti dezlegarea păcatelor, pentru că Sfânta împărtăşanie poate să fie foc, să te ardă.
– Cât de des ne putem împărtăşi? Ce criteriu să avem pentru apropierea de Sfintele Taine?
– Nu timpul decide. Că poţi să posteşti o săptămână întreagă sau două, în schimb eşti plin de răutate cu unul şi altul, judeci, vorbeşti de rău – asta te opreşte de la împărtăşit. Cine este pregătit, se poate împărtăşi foarte des. Foarte des, dar să i se dea şi un timp de pocăinţă sau să i se dea un timp de postire. Biserica a fixat posturi ca să scăpăm de umflătura asta sufletească, gâtul ăsta gros, întins şi înălţat: mândria. Vă puteţi împărtăşi o dată pe lună, până la 11-12 ori pe an. Dar lucrul acesta îl discutaţi cu duhovnicul. Pentru că el ştie viaţa voastră şi rădăcinile vieţii faptelor voastre.
Acum sărbătorile mari fac să se depăşească luna. „Am să mă împărtăşesc atunci, şi aşa e praznic…” – considerente de felul acesta. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că ne putem împărtăşi în fiecare zi, dacă suntem pregătiţi. Dar cine este pregătit? De exemplu, dacă aţi postit ieri că era vineri şi postiţi şi azi, vă împărtăşiţi duminică. Dar întrebarea se pune din partea duhovnicului: „Eşti pregătit sau nu?”
– Dacă mă împărtăşesc într-o duminică, după ce m-am spovedit, pot să mă împărtăşesc a doua duminică cu aceeaşi spovedanie?
– Nu. Ai putea să te împărtăşeşti dacă nu ai greşi. Dar care-i acela care să nu fi greşit timp de o săptămână? (…) Şi apoi, să te împărtăşeşti la o săptămână e cam des.
– Este întotdeauna necesară spovedania înainte de Sfânta împărtăşanie?
– Este, ca să ţi se ierte păcatele. E nevoie să te spovedeşti nu numai când te împărtăşeşti, ci să te culci mereu cu linişte, spovedit. Te duci la pansat de câte ori eşti rănit. Sau, într-adevăr, să o faci pentru că sunt o serie întreagă de lucruri care ţi-au scăpat. Lumea e obişnuită să spună nişte păcate, dar să ştiţi că foarte puţini îşi pun problema unor păcate pe care noi le numim păcatele lipsirii, adică faptele bune pe care le puteai face şi nu le-ai făcut. Vedeţi, şi asta înseamnă o curăţire. A vorbit de rău, nu s-a rugat suficient şi permanent… Mai întâi de toate, cine ştie să facă ce e bine şi nu face, păcat are (.lacov 4, 17).
Cât bine puteai să faci într-o zi sau într-o săptămână şi nu ai făcut?! Şi, iată, ai săvârşit păcatele lipsirii. Nu prea văd la spovedanie: „(…) că puteam să fac un bine şi n-am făcut.” Şi eu recomand tuturor să se spovedească bine, ceea ce înseamnă să te gândeşti la spovedit cu mult timp înainte, adică să-ţi faci mereu acest control, iar la spovedit să te duci pregătit. Te-ajută duhovnicul, căci s-ar putea să uiţi unele lucruri, dar, în orice caz, nu te duce nepregătit sau din obişnuinţă.
Repet: nu se poate să mergi la împărtăşit fără dezlegarea de păcate primită de la duhovnic.
Cu nevrednicie se împărtăşeşte un om împătimit, necurăţit, nespovedit, fără grijă, care merge din obicei sau nu s-a spovedit cu adevărat. Pentru că o spovedanie bună este ca tu să fii pe poziţia de a nu mai face. Nu să te spovedeşti şi să spui că „şi-aşa fac”. Asta e o fraudă. Nu trebuie să te îngrijoreze marile păcate, pentru că toate se iartă, dar să fii pe o poziţie de mare căinţă. Te spovedeşti de pe poziţia de a nu mai face. Că se întâmplă, e accident, dar nu e deliberarea ta, nu-i nepăsarea ta, nu e pocăinţă falsă. Când te pocăieşti cu adevărat, te duci ca să nu mai faci. Altfel eşti vinovat de participare, nu de accidentare.
Unii creştini neglijează Taina Spovedaniei şi o folosesc doar ca pe un pretext pentru a se împărtăşi. Dezlegarea de păcate e valabilă (validă) şi nu putem renunţa la ea pentru că avem de a face cu astfel de creştini. însă era bine să o facă de dragul curăţiei inimii şi al iertării pe care o primesc, nu de dragul unui act care urmează.
A te împărtăşi este cel mai grozav lucru posibil, iei pe Dumnezeul cerului şi al pământului, a toată creaţia, de aceea nu se mai sărută icoane în ziua împărtăşirii, pentru că eşti cu Hristos, dincolo de miruit, dincolo de a săruta o icoană care e o înfăţişare numai. Dar tu dacă te împărtăşeşti eşti una cu Hristos, de aceea nu se mai recomandă… [să săruţi icoane]. Ei, dacă le-ai sărutat nu-i nimic, dar dacă se pune întrebarea, că am fost întrebat… [acesta-i răspunsul].
Sfânta împărtăşanie în chip de carne şi sânge
Eram spiritualul Seminarului Monahal Neamţ. (…) îi învăţam pe elevi cum să procedeze la Proscomidie, că erau preoţii de mâine. Ii învăţam într-un cartof să facă Proscomidia: „Uite-așa se taie, uite ce se zice!” Aveam 35 de diaconi-elevi. (…)
Într-o zi am slujit împreună cu un diacon mai în vârstă decât ceilalţi. Şi le spuneam elevilor [din faţa Uşilor împărăteşti] despre Sfintele Taine, care se pot arăta şi în chip de carne sau de prunc. Că aşa ne instruieşte pe noi în Liturghier. „Dacă se va arăta, după sfinţirea pâinii şi a vinului, vreo minune, adică chipul pâinii în chipul cărnii sau în chip de prunc, iar vinul în chipul sângelui şi, dacă nu se va schimba vedenia aceasta, adică dacă nu se va arăta iarăşi chipul pâinii sau al vinului, şi aşa vor rămâne neschimbate, preotul nicidecum să nu se împărtăşească, fiindcă acelea nu sunt Trupul şi Sângele lui Hristos, ci numai minune de la Dumnezeu, arătată pentru necredinţă sau pentru alte pricini. Iar preotul să ia altă prescură [dacă s-a schimbat numai chipul pâinii] şi, precum s-a arătat mai sus, să facă şi să zică cele ale Proscomidiei asupra prescurii şi să scoată Sfântul Agneţ; iar pe cel prefăcut în minune să-l dea deoparte, cu cinste păzindu-l, să înceapă de la rugăciunea: Cu aceste fericite puteri şi noi…, şi toate pe rând să le săvârşească. Iar peste potir nimic să nu mai zică a doua oară. Dacă se va fi schimbat şi în potir chipul vinului în sânge, într-alt pahar de cinste sau într-alt vas curat deşertându-l pe acesta, să toarne iarăşi alt vin, zicând peste el cele ale Proscomidiei. Şi aşa, pe rând, după rânduială şi pe acesta să-l sfinţească şi în vremea împărtăşirii să se împărtăşească, după obicei, şi slujba să sfârşească.”
Ce gândea diaconul cu care slujeam şi care tocmai în momentul acela consuma Sfintele:
„Ce, n-o fi chiar aşa cum spune părintele Arsenie!” Şi i s-a umplut gura de sânge, carne în loc de pâine, el a căzut jos şi potirul pe proscomidiar… Eu eram la un metru jumătate de la uşa diaconească, că era paraclisul mai mic.
M-am întors şi l-am mustrat şi şi-au revenit în chipul pâinii şi al vinului…
El s-a îndoit, nu trăia prin credinţă. Dar pentru care motiv te pregăteşti pentru preoţie?
Aşa s-a arătat în Istoria Bisericii la împăraţi sau la o serie întreagă de necredincioşi, cum Mântuitorul ţinea locul preotului… încât Dumnezeu n-a stat pe loc cu necredincioşii, că numai la necredincioşi se arată… să se sature! Daţi-vă seama, apare un prunc atâtica pe Sfântul Disc, care se zbate. Înnebuneşti! Liturghia nu se discută, nu e nimic simbolic, este totul adevărat. Ce, te joci cu lucrurile acestea!? Doamne, fereşte!
Părintele Arsenie Papacioc, Cuvintele unui apostol al iubirii, Editura Sophia 
Sursa – crestinortodox.ro
Sursa – crestinortodox.ro