Dar poate întrebați: „Cum se poate să dea cineva toate ale sale săracilor, fără să aibă dragoste?” Nu milostenia este dragostea desăvârșită, ci felul ei. Sunt mulți care pe unii îi miluiesc, iar pe alții îi nedreptățesc; pe unii îi primesc, iar pentru alții au pomenire de rău; pe unii îi apără, iar de alții își bat joc. Simpatizează pe străini și urăsc pe ai lor. Dar aceasta nu este dragoste; nu este.
Adevărata dragoste nu urăște pe nimeni, nu-și bate joc de nimeni, nu judecă pe nimeni, nu mâhnește pe nimeni, nu se scârbește de nimeni. Nici de creștin, nici de necreștin, nici de străin, nici de păcătos, nici de desfrânat, nici de necurat. Dimpotrivă, iubește mai mult pe păcătoși, pe bolnavi și pe nepăsători. Pentru aceștia îl doare, îi pare rău și plânge. Suferă mai mult cu cei răi și cu cei păcătoși, decât cu drepții. Și astfel urmează lui Hristos, Care a chemat pe păcătoși la pocăință, mâncând și bând împreună cu ei.
De aceea, arătând care este dragostea cea adevărată, a învățat, zicând: „Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv“ (Luca 6, 36). El dă ploaie și pentru cei răi și pentru cei buni, și răsare soarele și peste cei drepți și peste cei nedrepți. Astfel, cine are dragoste adevărată pe toți îi iubește, pe toți îi miluiește, pentru toți se roagă.
Sunt unii care fac milostenie și-și reazemă mântuirea lor numai în aceasta, în timp ce de multe ori păcătuiesc, urăsc pe mulți și le chinuiesc trupul. Și aceștia se înșală sigur nădăjduind în milostenia lor cu care cred că vor îmblânzi pe Dumnezeu.