Creștinul trebuie să fie un om care are insuflare, să trăiască botezul Duhului, să fie îndrăgostit de Hristos. Aceasta este cea mai buna dragoste, să fie insuflat de dragostea lui Dumnezeu și de lucrarea Duhului Sfânt.
Experienţa se dobândeşte, într-adevăr, odată cu trecerea timpului, dar harul – de aceea se numeşte har, adică dar, pentru că depinde de Dumnezeu – se dăruieşte în funcţie de căldura credinţei, de smerenie şi de voia cea bună. Solomon a primit har când era de doisprezece ani. Daniil la aceeaşi vârstă. David pe când păştea turmele tatălui său. La fel toţi cei vechi şi noi. Imediat ce omul ajunge la căinţa adevărată, harul se apropie de el şi sporeşte odată cu creşterea zelului. Experienţa cere nevoinţă îndelungată.
Mi-a zis Bătrânul într-o zi:
– Creştinul trebuie să se ferească de habotnicie bolnavă, adică atât de sentimentul superiorităţii pentru virtuţile sale, cât şi de cel al inferiorităţii pentru păcătoşenia lui. Una este complexul de inferioritate şi cu totul altceva e smerenia; una este pocăinţa şi cu totul altceva, melancolia.
Creştinii au datoria, după porunca Domnului, să devină sfinţi şi desăvârşiţi. Desăvârşirea şi sfinţenia sunt înfiripate mai întâi adânc în sufletul creştinului şi după aceea se întipăresc în gândurile, în dorinţele, în cuvintele, în lucrările lui. Astfel, harul lui Dumnezeu care există în suflet se revarsă şi în purtarea lui cea din afară.
Lăsaţi toate grijile pe seama lui Dumnezeu, căci Acela lucrează pentru voi. Să nu deveniţi mici la suflet şi să nu vă tulburaţi! Cel Care cercetează cutele cele mai adânci ale sufletelor omeneşti cunoaşte şi poftele voastre şi are puterea să vă scape de ele, aşa cum doar El o ştie. Voi să cereţi de la Dumnezeu şi să nu vă pierdeţi curajul vostru!
Cât de frumos este chipul credinciosului! Cât de minunat este harul acestui chip! Frumuseţea lui te farmeca, iar înălţimea lui da măsură încrederii pe care o are credinciosul în Dumnezeu. Liniştea revărsata pe chipul său arata pacea sufletului, iar calmul arata netulburarea inimii. Bunătatea zugrăvită pe faţa credinciosului mărturiseşte despre conştiinţa sa netulburată.
Înțelepciunea lui Dumnezeu poate să găsească mijloace să ascundă dumnezeirea. Pentru care pricină? Fiindcă omul se teme de multa lumină, de deschiderea Cerurilor, se teme de veșnicie și în locul lor preferă orice îl face să simtă că este singur, fiindcă Dumnezeu înseamnă ceva universal și mondial.
Sufletul care iubește a osândi pe ceilalți, sau care este neascultător sau neînfrânat, sau care și-a părăsit pocăința, nu va putea scăpa de capcanele dracilor și a se slobozi de gânduri rele; dar de va plânge pentru păcatele sale și va iubi pe fratele, Domnul îi va da lacrimi pentru întreaga lume. „O, Doamne, dă mie lacrimi, ca sufletul meu să plângă din dragoste pentru fratele zi și noapte”.
Dumnezeu a venit în această lume, a venit în această lume, dar apoi a înălțat-o la cer. Nu a rămas în această lume. După cum cântăm într-un frumos tropar de la Nașterea Domnului: „Hristos pe pământ, înălțați-vă!” Nu ne-a spus că Hristos a venit pe acest pământ ca să trăiască bine aici. Hristos nu a venit pe acest pământ ca să-l îmbunătățească și să-l înfrumusețeze, să-l facă mai fericit și să-i rezolve problemele.
„Cereți îngerilor și sfinților să mijlocească pentru voi, așa cum le-ați cere oamenilor care sunt în viață. Stați față în față cu ei, convinși că și ei stau față în față cu voi.” (Sfântul Ioan de Kronstadt)
Dacă, iubiţii mei Părinţi şi fraţi, Domnul ar vrea să-mi dea mie, smeritului, această harismă de a vorbi o limbă dintre cele ale Îngerilor, aşa cum spune Pavel, Apostolul lui Hristos, „dacă aş vorbi în limbile îngerilor” (1 Cor 13, 1), cu siguranţă – şi ar fi o urmare firească aceasta – că prin această limbă îngerească ar vrea să pot aduce laude după vrednicie lui Mihail şi Gavriil, Arhanghelilor Domnului; pentru că, în chip firesc, cel asemenea poate fi lăudat şi înfăţişat celorlalţi doar de cel asemenea lui. De cumva aş fi vorbit una dintre acele limbi de foc şi nematerialnice care s-au dat Sfinţilor şi Dumnezeieştilor Apostoli, Domnul ar fi dorit să spun după cuviinţă laudele mai presus de fire ale Maimarilor Îngeri celor de foc şi nematerialnici – şi dacă nu, cel puţin – ar fi dorit să am gura curăţită, precum a lui Isaia, de acel cleşte îngeresc. Atunci am fi putut avea nădejde că ar fi dorit să spun ceva vrednic de măreţia Arhanghelilor.
Fragment din emisiunea Puterea a Patra cu dl Gheorghe Gonța, din data de 15 noiembrie 2023, invitat special dl Eugen Nichiforciuc: Mitropolitul Vladimir – omul istorie, Mitropolia Moldovei – temelia statalității Republicii Moldova.
„În ultimii ani, ne-am confruntat cu pandemii devastatoare și cu vremuri de asuprire. Cu toate acestea, poporul nostru a rămas puternic, iar Biserica Ortodoxă, prin slujitorii Ei devotați, ne-a ghidat în credință oferindu-ne sprijin și încurajare în aceste momente dificile. În mijlocul acestor provocări majore, nu putem ignora problemele care amenință unitatea noastră și ne expun riscurilor considerabile, cu consecințe greu de anticipat și imposibil de corectat. Biserica noastră Ortodoxă rămâne a fi o instituție socială de importanță majoră pentru societatea noastră” a menționat dl Andrei Stratan, președintele Partidului Republican din Moldova.
Foarte interesantă este povestea acelor trei tineri care ardeau în cuptorul Babilonului, pedepsiți pe nedrept. Mai era încă o persoană acolo, iar persoana aceasta, a patra, era Duhul lui Dumnezeu care îi proteja de durere.
Din fericire, în rugăciunea noastră nu intervin numai demonii cei vicleni și plini de ură față de om, care vor să-i distrugă roada rugăciunii. Intervin și Sfinții Îngeri, care lucrează îndemnați de iubire și de dorința de a-l ajuta pe nevoitor să aibă o legătură adevărată și deplină cu Domnul. Ne îndeamnă cu bucurie și ne însoțesc la lucrarea rugăciunii, cunoscând bucuriile duhovnicești pe care această le împărtășește. Și ei fac același lucru și, find plini de iubire pentru frații lor, oamenii, vor ca și ei să facă la fel. Încă se și roagă pentru noi, oamenii.
In timp ce prezenţa virtuţilor este condiţia omului după fire, patimile reprezintă pervertirea energiilor sufletului şi abaterea lor de la calea firească la cea nefirească. Sfântul Ioan Scărarul face o demarcaţie clară între însuşirile fireşti ale sufletului şi patimi care sunt nefireşti omului: „Dumnezeu nu este nici creatorul şi nici pricinuitorul răului.
Cum să facem ca firea noastră să se cureţe de tot ce este urmă a păcatului strămoşesc? Iată sensul vieţii nevoinţei noastre. În afara ei nu este mântuire.