Rugăciunea celui ce nedreptăţeşte pe alţii n-are în ea sensibilitatea delicată, dar pătrunzătoare, care se face luată în seamă de Dumnezeu. E ea însăşi grosolană, antipatică, cum e grosolan, antipatic autorul ei. Astfel, în acela se simte existenţa unor oameni loviţi de el.
„Dacă veniți în biserică faceți‐o pentru Dumnezeu! Nu stați ca fariseii, nu vă comparați cu cel pe care‐l socotiți păcătos, poate cel păcătos e mai bun decât tine! Ci asemenea vameşului, bateți‐vă cu pumnul în piept şi strigați din sinea voastră: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului.” (Pr. Gheorghe Calciu)
Ne aflăm în pragul perioadei Triodului. Biserica începe iarăşi un nou drum, un drum pieptiş poate, dar care are o mare însemnătate, întrucât ne conduce la adevărata odihnă. Principalul nu este faptul că-l parcurgem, ci felul în care o facem. L-am parcurs şi reparcurs de atâtea ori fără vreun rezultat esenţial. Pesemne nu l-am străbătut cum se cuvine, cu luare-aminte şi corect, şi astfel n-am dobândit un rod strălucit.
Din Duminica Vameșului și a Fariseului începe Triodul. Iată, începe să adie a post! Trebuie să ne pregătim de întâmpinarea lui – şi nu doar de întâmpinare, ci mai ales pentru scopul în vederea căruia a fost rânduit Postul: pentru pocăinţă şi îndreptarea vieţii celei neîndreptate. Şi iată că auziţi cântarea umilincioasă: „uşile pocăinţei deschide-mi, Dătătorule de viaţă!” Uşile pocăinţei deschide-mi mie! – Dar cine le-a închis? Ele au fost deschise prin cruce: stau şi vor sta deschise pentru toţi oamenii, atâta vreme cât va dăinui lumea, şi pentru fiecare dintre noi, atâta vreme cât mai este suflare de viaţă în nările noastre.
Astăzi pătrundem în perioada pe care o cuprinde cartea de cântări pentru Postul Mare, Triodul. Aceasta este prima dintre cele trei Duminici de dinaintea Postului Mare în sine, care ne duce apoi la Pătimirea lui Hristos. Astăzi suntem invitaţi să cugetăm la pilda vameşului şi a fariseului.
Mândria este o minciună, este un furt – nu doar intelectual, ci și spiritual – atunci când îți atribui ție darul pe care l-ai primit. Adică inteligența, frumusețea, atât cea sufletească, cât și tot ceea ce ai, le-ai primit: de la familie, din neam, de la Dumnezeu. Cum spuneam, când ai primit, trebuie să și dai înapoi și să îi reprezinți cu cinste pe cei care ți-au dăruit aceste daruri. Mândria este, de fapt, a-ți însuși ție ceea ce nu este al tău, ci ai primit, și a te lăuda cu lucruri care nu îți aparțin.
Să ne gândim la vameș și la fariseu. Intrăm ușor în biserică, ne așezăm ușor la rugăciune și începem să-I cerem lui Dumnezeu: întrucât noi ne-am pus în fața Lui, să răspundă, să stea și El în fața noastră!
Când omul pătimește, când este constrâns, se îndreaptă spre Dumnezeu. Se apropie de Dumnezeu, prin mijlocirea preoților, cu un duh impertinent. În acest fel, Dumnezeu este inabordabil.
„(…) Rugăciunea cere experiența unei libertăți duhovnicești pe care majoritatea oamenilor o ignoră. Primul semn de emancipare e renunțarea la a ne impune voința asupra celorlalți. Cel de-al doilea e o eliberare lăuntrică de sub puterea pe care ceilalți o au asupra noastră.
Zis-a un bătrân: „Să ştiţi că alt drum către mântuire nu este, fără numai smerenia, precum scrie Evanghelia despre vameş. Deci, de va fi cineva neatins de păcate mari, să nu cumva să se înalţe cu gândul său, socotindu-se pe sine fără de păcate. Ci, unul ca acela, mai vârtos să se smerească şi să se păzească, ca nu cumva să se descopere pe sine mai păcătos decât toţi oamenii.
Toţi oamenii sunt datori a mulţumi lui Dumnezeu ziua şi noaptea pentru toate cele bune şi cele rele pe care le primesc de la El. Că cel ce nu mulţumeşte supără pe Dumnezeu şi în loc de bune va primi cele rele, adică boală, pagubă, tulburare şi osândă veşnică. Aţi auzit de pedeapsa lui Dumnezeu asupra evreilor nemulţumiţi din legea veche.
Dacă omul nu se smereşte, drumul nu se deschide. Dar cum se va smeri, dacă nu-şi cunoaşte sinele, dacă nu se apleacă, cu luminarea şi cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu sinceritate, să-şi vadă şinele faţă către faţă şi să conştientizeze situaţia lui? Dacă nu se apleacă să-şi vadă sinele, cum îl va cunoaşte? Şi, dacă nu-l cunoaşte, cum se va smeri? Smerenia nu este doar un gând sau o simplă dispoziţie.
Dacă amintirea faptelor bune făcute de tine te îndeamnă la mândrie, cugetă îndată că aceste lucruri sunt ale lui Dumnezeu, nu ale tale, și, ca și cum ai vorbi cu ele, zi (Gândește-te deci că, oricâte fapte bune ai face și oricâte daruri ai lua, cu atât mai mult ele se datorează lui Dumnezeu și tu te obligi mai mult față de El. Din această meditare, nu numai că nu te vei mândri de virtuți și calități, ci te vei coborî în adâncul smereniei, fiindcă nu ai nimic vrednic cu care să mulțumești pe deplin darurilor dumnezeiești):
„Smerenia este una dintre cele mai curajoase virtuți evanghelice, iar noi am reușit s-o transformăm într-o jalnică însușire de rob. Puțini ar dori să fie smeriți, pentru că smerenia este percepută ca o renunțare la demnitatea umană. Același lucru este valabil și pentru ascultare: lăudăm copilul pentru ascultare, când, de fapt, el dă dovadă de supunere și este lipsit de propria voință; foarte rar ne interesează ce este în inima lui și prea ușor confundăm o oaie bleagă cu o oaie din turma lui Hristos.
– Cum să facem să nu cârtim…?
Domnul dă fiecărui credincios râvnitor harul în dar, însă cere sufletului să lepede conştient, în mod absolut, răul şi să se întoarcă cu totul spre bine – înspre Domnul. Să lepede răul în chip conştient! Răul trebuie biruit cu pace şi linişte, cu gânduri liniştite şi paşnice. De aceea ni se şi întâmplă multe necazuri şi suferinţe de-a lungul vieţii. Sfinţii Părinţi spun că, dacă nu ne smerim singuri, Domnul nu va conteni să ne smerească. Adeseori va da peste noi un necaz care ne aduce multe dureri – până ce nu vom învăţa să-l biruim prin pace şi linişte şi să nu îi dăm însemnătate.
Sfaturi practice date (în deplină cunoștință de cauză), după o convorbire cu părintele Traian Pop, celor loviți de un viciu capital, de un păcat cronic grav.