
«Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri și pe noi pe pământ ne învrednicește cu inimă curată să Te slăvim!»
«Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri și pe noi pe pământ ne învrednicește cu inimă curată să Te slăvim!»
Nu este oare o realitate faptul că dacă am primi cu adevărat Adevărul Absolut al lui Hristos, cu dorinţa noastră înnăscută după adevăr, nu am mai putea refuza să-I urmăm Lui? Dar un instinct animalic al trupului ne spune repede că a-I urma înseamnă să fim gata pentru a fi răstigniţi din dragoste pentru El. Unde şi cum vom găsi puterea pentru un asemenea eroism? Suferinţa lui Hristos e cu neputinţă de zugrăvit. În orice caz, nimeni nu o înţelege.
Trecând de vârsta când omul pierde încrederea în tot cuvântul ce vine spre el, acesta învață, mai ales în zilele noastre că duplicitatea este la ea acasă în societate, că minciuna este o cutumă a societății, că există minciuni elegante și necesare, că uneori a ascunde adevărul poate fi chiar salvator pentru cineva, iar în mediul în care îmi desfășor activitatea remarc adesea o obișnuință a medicului sau a familiei de a ascunde gravitatea bolii acelui ce zilele îi sunt numărate, chipurile pentru a nu-l demoraliza.
Iuda, după ce a luat bucăţica, a ieşit afară în grabă. Era noapte… E noapte totdeauna când gândul diavolesc biruieşte în vreun fel un suflet de ucenic credincios. Este o întunecare a minţii totdeauna când păcatul pune stăpânire pe o inimă, iar diavolul reuşeşte să o smulgă din părtăşia frăţească, făcând-o o unealtă de vânzare. E noapte totdeauna când frăţietatea se dezbină, când ucenicii se despart, când legământul dintâi este călcat, când mânia şi ura împing omul la răzbunare.
Miercurea cea Mare este ultima zi pregătitoare dinaintea Patimilor Domnului. Sfinţii Părinţi au rânduit pomenirea ungerii Domnului cu mir de către femeia desfrânată pentru a ne arăta puterea pocăinţei şi pentru a ne pregăti cum se cuvine şi pe deplin pentru începutul Patimilor Domnului.
Doi oameni nu pot avea niciodată acelaşi merit pentru aceeaşi faptă.
Domnul stătea la masă cu ucenicii Săi, în seara Cinei de Taină… Era ceasul cel mai zguduitor! Totdeauna le spusese ucenicilor adevăruri mari şi neaşteptate, dar niciodată ca acum. Despre Patimile Sale, Domnul le mai vorbise şi altădată, dar ei, chiar dacă le crezuseră, le priveau ca pe ceva îndepărtat, pentru cine ştie când. Despre vânzător le mai vorbise, dar acum lumina cuvintelor Domnului se apropie tot mai mult de cineva anume, până când se opreşte asupra celui care mânca din acelaşi blid cu El, care rupea din aceeaşi pâine.
Domnul a venit să aducă foc pe pământ. Pe măsură ce înaintează spre Golgota, acest foc devine tot mai puternic, transfigurându-i şi înnoindu-i pe toţi cei ce se apropie de el:
Rugăciunea plină de durere a lui Hristos în Grădina Ghetsimani continuă neîntrerupt până în zilele noastre, o continuă Biserica noastră și Sfinții ei. Sfântul Porfirie iubea mult această rugăciune, trăia cu ea și ne-a lăsat-o ca prețioasă moștenire spre mântuirea întregii lumi.
Pilda însemnată a celor zece fecioare are ca scop conştientizarea faptului că trebuie să fim mereu pregătiţi şi cu candelele aprinse (virtuţile noastre), pentru întâmpinarea Mirelui ceresc, care va veni pe neaşteptate, ca un fulger, fără de veste, fie prin moartea fiecăruia, fie la a Doua Venire.
Sfânta și Marea Marți ne pregătește pentru intrarea în cămara Mântuitorului cu două parabole strict eshatologice – parabola celor zece fecioare și parabola talanților.
Întrebare: Dacă viața pământească fără iubirea lui Hristos este lipsită de tot binele, cu cât mai mult este adevărat acest lucru în lumea cealaltă? Viețuirea fără această iubire va fi „scrâșnirea dinților” (Mat. 8:12), „viermele cel neadormit” (Marc. 9:44).
Despre Sfânta Lumină: Este cu adevărat autentică? O aprindem cu brichetele? Fiți atenți la acest detaliu. Din păcate, nu vedem întotdeauna ceea ce se întâmplă chiar sub nasul nostru, înaintea ochilor noștri. De ce? Pentru că ne-am obișnuit să percepem lucrurile așa cum ne place nouă.
Iubiţii mei, nu ştiu ce v-aţi fi aşteptat să auziţi în acest ceas, ce ar fi mai bine să spunem. Doar Dumnezeu ştie. Dar pentru că, prin slujba de după amiază a Ceasului al IX-lea, se încheie sărbătoarea Sfântului Lazăr şi, odată cu Vecernia, începe Sărbătoarea Floriilor, iar de mâine după amiază intrăm în Săptămâna Mare, poate că ar fi bine să începem cu ceea urmează. Sunt lucruri potrivite nouă, celor atât de preocupaţi, de grăbiţi spre multe, este prilej să trăim şi sărbătorim aşa cum se cade Săptămâna Mare. Cei mai mulţi, în fugă, îşi vor aminti că este Săptămîna Mare şi vor trece, cât de puţin, pe la biserică. Chiar şi cei care îşi consacră timp pentru biserică, pentru slujbe, de fapt nu sunt sloboziţi de cele în care sunt prinşi, nu sunt dezlegaţi din cele cu care sunt legaţi.
În Lunea Mare, Biserica noastră ne prezintă un tânăr frumos, curat, fericit, preabun: pe Iosif, care a fost al unsprezecelea fiu al Patriarhului Iacov şi a fost invidiat de fraţii lui, aruncat în groapă şi vândut pentru treizeci de arginţi. Cumpărătorii săi l-au dus în Egipt şi l-au vândut la rândul lor unei căpetenii de la curtea faraonului, Putifar, a cărui soţie a vrut să păcătuiască cu el. Acela s-a împotrivit cu putere, ea l-a calomniat şi a fost întemniţat. Apoi a devenit tâlcuitorul viselor faraonului, cunoscând mare cinste şi slavă.