Se întâmplă uneori ca omul să se nevoiască, să se străduiască, de pildă, să țină post, dar apoi să cadă în slăbiciune și să i se pară că a întinat întregul său post, că nimic nu mai rămâne din osteneala lui. Însă Dumnezeu privește toate acestea cu alți ochi.
Pot lămuri aceasta printr-un exemplu din propria mea viață. Pe când eram medic, aveam în îngrijire o familie rusă sărmană. Nu le ceream plată, căci nu aveau cu ce să mă răsplătească. Și iată că, spre sfârșitul Sfântului și Marelui Post, pe care îl ținusem cu toată asprimea, fără a încălca nicio rânduială, această familie m-a invitat la masă. S-a dovedit că, din lipsurile lor, adunaseră bănuț cu bănuț pentru a cumpăra un pui mic, ca să mă cinstească.
Privind acel pui, am văzut în el sfârșitul nevoinței mele postnice. Desigur, am mâncat din el, căci nu puteam să-i amărăsc prin refuzul meu. Dar apoi m-am dus la duhovnicul meu și i-am spus: „Părinte Atanasie, iată ce necaz mi s-a întâmplat! Am ținut întreg postul cu desăvârșire, dar acum, în Săptămâna Patimilor, am mâncat carne de pui!”
Părintele Atanasie s-a uitat la mine și mi-a zis: „Știi, dacă Dumnezeu S-ar fi uitat la tine și ar fi văzut că ești fără de păcat și că o bucățică de carne te-ar putea întina, atunci te-ar fi ferit de aceasta. Dar El a privit la tine și a văzut atâta păcătoșenie, încât o bucățică de pui nu te mai poate întina.”
Cred că mulți dintre noi ar putea lua aminte la acest exemplu, pentru a fi oameni sinceri, drepți, nu doar împlinitori ai literei rânduielii. Da, am mâncat o bucățică din acel pui, dar am făcut-o pentru a nu întrista niște oameni. Nu am mâncat-o ca pe ceva necurat, ci ca pe un dar al dragostei omenești.
Există un loc în scrierile părintelui Alexandru Schmemann unde spune că tot ceea ce există în această lume nu este altceva decât iubirea lui Dumnezeu; și chiar hrana pe care o gustăm este iubirea dumnezeiască ce s-a făcut hrană pentru noi…
Mitropolitul Antonie de Suroj