Slava deșartă și părerea de sine iubesc a învăța și a povățui pe alții. Ele nu se îngrijesc de vrednicia sfatului lor! Ele nu cugetă că pot aduce aproapelui o rană de nevindecat printr-un sfat prostesc, care este primit de începătorul neîncercat cu o încredere iresponsabilă, întru aprinderea trupului și a sângelui! Ele au nevoie de succes, indiferent de calitatea acestui succes, oricare ar fi principiul pe care se întemeiază.
Am spus că suntem suflare a lui Dumnezeu. Pentru că avem această rudenie cu Dumnezeu și Dumnezeu este prezent pretutindeni, suntem și noi mereu aproape de El. Suntem fiii Lui. Și văzând vrednicia cu care ne-a învrednicit, fiind suflarea Sa, trebuie să ne îngrijim să nu-L întristăm.
Și pentru că am întinat mintea noastră și inima noastră și trupul nostru cu cuvântul, cu fapta, cu cugetul, acum nu mai avem îndrăzneală. Nu avem haină de nuntă.
-Părinte, în Vechiul Testament, în Cartea a IV-a a Macabeilor se spune: „Gândul evlavios nu este distrugător al patimilor; ci potrivnic”. Ce înseamnă aceasta?
– Mulți dintre noi am citit scrierile Sfântului Siluan Athonitul și știm din ele acea descoperire pe care a avut-o de la Dumnezeu: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”. Ne puteți spune cum trebuie să înțelegem aceste cuvinte?
Dacă avem un vas plin cu apă şi vrem să mai turnăm ceva bun, nu mai încape. Tot aşa şi inima noastră, fiind plină de fapte rele, Bunul Dumnezeu, dacă ar vrea să ne dea puţin har, nu mai are unde să mai pună, căci inima noastră este plină cu cele rele. Mântuitorul vine la noi cu lumină, smerenie, blândeţe şi răbdare, dar dacă nu găseşte loc pentru a sădi în noi aceste nespuse daruri, pleacă, întrucât inima noastră este plină de toate putregaiurile: de ură, minciună, de poftele trupului, de lăcomia pântecelui şi multe altele.
Boala fundamentală este duhul trândăviei. Este acea lenevire și pasivitate a întregii noastre ființe, care întotdeauna ne împinge mai degrabă „în jos” decât „în sus” – care încearcă mereu să ne convingă că nicio schimbare nu este posibilă și, deci, nu este nici de dorit.
Mai înainte de toate, frați preaiubiți, suntem datori să-L iubim pe Dumnezeu și apoi pe aproapele, pentru că acestea au fost primele porunci care ne-au fost date (cf. Mt. 22, 37-39; Mc. 12, 29-31).
Tânjeşte sufletul meu după Domnul şi cu lacrimi îl caut pe El. Cum să nu Te caut? Tu m-ai căutat mai înainte şi mi-ai dat a mă îndulci în Duhul Tău cel Sfânt, şi sufletul meu Te-a iubit. (Sfântul Siluan Athonitul)
Părinte, credeți că în ultimii ani s-a revigorat isihasmul?
Dragă, nu vorbim de isihasm în societate, unde ne stau cozonacii pe masă.
Când rămânem în liniște, ne cuprind stări de frământare, de temere. Acestea ne chinuie. Și considerăm legitim acest lucru, ceva normal. Însă, aceasta e risipă de energie duhovnicească. E un consum, o pierdere. Omul care e împresurat de aceste lucruri, și se lasă pradă acestor stări, și se gândește încontinuu la ele, își pierde puterea de a se ruga cu adevărat.
Această frică de judecata, de părerea altor oameni este ceea ce adesea ne împiedică schimbarea, chiar și când suntem capabili de a modifica, de a face un pas, fiindcă acest pas trădează trecutul nostru. Suntem cu mult mai înfricoșați de a fi luați în râs, decât de a fi aspru criticați.
Nu este suficient doar să te rogi, ci să şi fii atent. Să priveghezi, să fii atent la gânduri, să le struneşti cu multă îndemânare, altminteri ele te vor stăpâni, şi la sfârşit vei ajunge de batjocură demonilor. Nu am văzut suflet care să se roage să înainteze, să aibă foloase duhovniceşti, fără curăţirea de gândurile ascunse. (Cuviosul Iosif Isihastul)
Un părinte cu discernământ şi îndrumător a spus:
Cum putem noi să ne asemănăm cu Sfântul Mare Mucenic Pantelimon fără să fim doctori? El a fost doctor, a primit dar de la Dumnezeu să fie doctor și a fost doctor fără de arginți, adică unul care n-a umblat după averi când tămăduia. Însă noi, care nu suntem doctori, cum putem să fim asemenea sau măcar să urmăm ceva, din cât se poate, pe Sfântul Pantelimon, doctor fără de arginți? Știți cum, iubiți credincioși?