
Descoperirea lui Dumnezeu în viața noastră





În timpurile apostolice şi până în secolul al IV-lea împărtăşirea deasă şi chiar zilnică era o practică normală. Părinţii o încurajau călduros. Numeroşi Părinţi și scriitori ai Bisericii – Tertulian, Clement al Alexandriei, Origen, Ciprian al Cartaginei, Chiril al Alexandriei, Ambrozie al Mediolanului, Hilarie de Poitiers, Augustin, Ioan Casian – vedeau în cuvintele rugăciunii Tatăl nostru „pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi”, o cerere către Dumnezeu pentru a putea primi în fiecare zi pâinea euharistică.

„În delicateţea Sfântului se simte puterea lui Dumnezeu. Sfântul se face prin smerenie aproape neobservat, apărând când e nevoie de o mângâiere, de o încurajare, de un ajutor. Nu există greutate de neînvins pentru el, pentru că el crede ferm în ajutorul lui Dumnezeu, cerut prin rugăciune. Te copleşeşte cu măreţia simplă a purităţii şi cu căldura bunătăţii lui şi te face să te ruşinezi de nivelul tău coborât de la umanitatea adevărată, de impuritatea, artificialitatea, superficialitatea, duplicitatea ta, care ies puternic în relief în comparaţia ce o faci, fără să vrei, între tine şi el. În extrema lui delicateţe, blândeţe şi smerenie, simţi o putere ajutătoare pe care nici o putere din lume nu o poate încovoia, putere ce îi vine de la Dumnezeu, din predarea sa totală lui Dumnezeu şi din voinţa de a sluji semenilor, din porunca şi cu trimiterea lui Dumnezeu, ca să se mântuiască.” (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae)

Era la noi, la mănăstire, un părinte – Serafim Popescu –, și el zicea: „Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut”, iar părintele Arsenie Boca îl completa: „Iubirea lui Dumnezeu față de cel mai mare păcătos e mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt față de Dumnezeu”. Dumnezeu vrea să ne ajute, să ne ridice, vrea să ne sfințească, vrea să ne primească între ai Săi, să ne ridice mai presus de noi.

Dar unul dintre ucenici, acela pe care-l iubea Iisus, stătea la masă culcat pe pieptul Lui. Câte poeme minunate, câte tablouri sfinte, câte predici ziditoare s-au înălţat spre cer şi au umezit ochii a mii şi mii de oameni, pornind de la acest dumnezeiesc moment!




La reședința mitropolitană din municipiul Chișinău a avut loc Adunarea generală a stareților și starețelor din cuprinsul Mitropoliei Chișinăului și a Întregii Moldove, un eveniment eclesial de o deosebită importanță pentru viața monahală din Republica Moldova.


Zilele noaste sunt zilele din urmă. Eu nu sufăr, mă iertați, de profetism, de profetismul facil și nici nu vreau să vorbesc în felul acesta, dar urmez Evanghelia. Evanghelia spune că în zilele din urmă viața credincioșilor va fi foarte dificilă. Oare, când va veni Fiul Omului iarăși pe pământ, la a Doua Venire, va mai găsi credință printre creștini?

Prin credință înțelegem tainele care depășesc puterile minții: „Prin credință înțelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd” (Evrei 11, 3).
Prin credință, sufletul nostru se ridică până la Dumnezeu, cu Care unindu-ne, ne putem mântui.

Un spectacol neobișnuit a fost observat în această dimineață pe câmpurile Mănăstirii Suruceni. Mulțime de păsări au poposit, oferind o priveliște încântătoare.

„Femeile priveau cele ce se petreceau (pătimirile şi răstignirea Domnului); femeile care suferiseră alături de El, care plânseseră pentru El. Uită-te cât de mare e stăruinţa lor! I-au urmat slujindu-L şi au fost de faţă şi în mijlocul primejdiilor. De aceea au şi văzut totul: cum a strigat, cum Şi-a dat sufletul, cum s-au despicat pietrele şi pe toate celelalte. Şi ele au fost cele dintâi care L-au văzut pe Iisus înviat; şi neamul acesta femeiesc osândit, neamul acesta, el s-a bucurat cel dintâi de vederea bunătăţilor; neamul acesta femeiesc a arătat bărbăţie; ucenicii au fugit, dar femeile au rămas. Ai văzut curajul femeilor? Ai văzut dragostea lor? Ai văzut măreţia sufletului lor..?” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Societatea noastră civilizată a adus drepturile femeii, dar Domnul Iisus a adus respectul ei.

Să știți că mântuirea nu constă în a afișa lui Dumnezeu un paravan colorat, oricât de frumos ar fi, nu este nici în a ne moraliza: „a, păi dacă nu faci asta, nu știu ce”. Nu! Linia duhovnicească și mântuirea este una: a conștientiza ceea ce sunt și a înțelege că Dumnezeu este Cel care mă curăță, nu eu. Eu cer curăția, eu vreau curăția, eu mă nevoiesc ca să devin un om curat, dar să nu credem că nevoința mea, că tot ce fac eu, și facerile mele mă vor curați.