Indiferența față de lumea aceasta păcătoasă și desfrânată înseamnă întoarcerea sufletului către desăvârșirea spirituală, iar primul pas către aceasta este pocăința sinceră și cu lacrimi. Aceasta este judecarea aspră a sinelui în fața lui Dumnezeu, părerea de rău cu lacrimi pentru păcatele săvârșite și atenția încordată totdeauna asupra faptelor mântuirii. Cel care se pocăiește sincer își mărturisește fărădelegile, își plânge rătăcirile și, necăutând la păcatele sale din fiecare zi, nu deznădăjduiește și nu părăsește faptele bune, ci le exersează și mai mult pentru ca, de acum înainte, să schimbe păcatele cu faptele mântuirii.
Dar eu câteodată mă judec aspru, însă de cele mai multe ori îmi scuz păcatele; câteodată îmi pare rău pentru acestea, dar din ochii mei nu picură acea apă sfântă care spală necurăția sufletească; câteodată tind să mă împac cu Dumnezeu și cu conștiința, fără a face vreun bine pentru aceasta. Dacă m-am lenevit peste măsură, nu muncesc de două ori mai mult. Dacă m-am îmbuibat, nu postesc. Dacă am supărat pe cineva, nu-mi cer iertare imediat. Dacă dau dovadă de zgârcenie, nu fac milă îndată. Dacă m-am mândrit, nu mă smeresc; într-un cuvânt, nu aprind lumina în întunericul sufletului meu. O, Doamne, milostiv fii mie, păcătosului, și dă-mi darul pocăinței adevărate.
Porfirie Uspenski, Spovedania unui păcătos, Editura Sophia