Mai înainte de toate, frați preaiubiți, suntem datori să-L iubim pe Dumnezeu și apoi pe aproapele, pentru că acestea au fost primele porunci care ne-au fost date (cf. Mt. 22, 37-39; Mc. 12, 29-31).
Primul articol, prima făgăduință monahală se referă la iubire și amintește de începutul Asceticelor Marelui Vasile. Nu pare să existe nicio dependență. Toți Părinții care au lăsat canoane monahale încep de la aceste două porunci. Motivul este evident, pentru că, potrivit cu învățătura Domnului, a Apostolului Pavel, a Sfântului Iacov, fratele Domnului, și a tuturor Părinților, iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele sunt una și aceeași, început și sfârșit al vieții duhovnicești. Este începutul lepădării de lume, calea și sfârșitul harismelor dumnezeiești și desfătărilor duhovnicești. Iubirea este premisa ca cineva să înceapă ceva. Este iubirea premergătoare pe care Dumnezeu o dăruiește sufletului, dar și iubirea pe care omul o câștigă cu trudă, îngenuncheat înaintea lui Dumnezeu. Totodată, iubirea dăruiește cunoștința de Dumnezeu, iar cunoștința de Dumnezeu sporește iubirea și îi dăruiește omului iubirea adevărată și permanentă pentru Dumnezeu, nedespărțită de cea pentru oameni.
Acestea au fost primele porunci care ne-au fost date. Iubirea pentru Dumnezeu și pentru aproapele sunt primele porunci. Se află în Vechiul Legământ. Mai întâi de toate, acolo se vede trebuința iubirii pentru Dumnezeu „din tot sufletul tău, din toată inima ta, din tot cugetul tău și din toată vârtutea ta”, la fel ca pentru aproapele (cf. Deut. 6, 5; Lev. 19, 18). Se află și în Noul Legământ, unde, în plus, iubirea este înfățișată ca o „poruncă nouă” (In. 13, 34). Porunca mai veche apare ca una nouă, în Noul Legământ, și ca fiind una neîncetată, în viețuirea monahală. Sfântul nu face deosebire între iubirea pentru Dumnezeu și pentru aproapele. Pur și simplu, accentuează faptul că iubirea se referă la Dumnezeu și la aproapele. Nu poate să despartă iubirea pentru Dumnezeu de iubirea pentru aproapele. Dacă cineva va vrea să spună că, de fapt, sunt două iubiri, va cădea cu siguranță în greșeli, atât în împlinirea lor, cât și în exprimarea înțelesurilor lor. Iubirea este una și se referă la Dumnezeu, Care umple întregul cosmos și, întâi de toate, firea omenească.
Dumnezeu Se vede pe chipul oamenilor. Niciun chip omenesc nu este lipsit de lucrarea harismatică a Sfântului Duh, mai cu seamă creștinul pecetluit de către Sfântul Duh. Prin urmare, nereușită exprimării sau a dovedirii iubirii noastre pentru Dumnezeu și pentru aproapele descoperă deplina noastră nereușită la capitolul iubirii.
Dumnezeu Se descoperă în ochii omului, în iubirea lui, în nervozitatea lui, în problemele lui, în sărăcia lui, în nefericirea lui, în tot ceea ce influențează viața omenească. Prin urmare, și atitudinea noastră față de cele care exprimă iconomia și planul lui Dumnezeu sau față de persoanele influențate sau răpuse de întâmplări naturale, sufletești sau duhovnicești, este semnificativă. Toate persoanele sunt niște ființe care Îl revelează pe Dumnezeu. Cel care mă rănește sau care este rănit, cel care este nefericit sau se bucură, care mă urăște sau mă iubește sunt cu toții semne care îmi vor descoperi dacă Îl iubesc pe Dumnezeu. Omul, chip limpede al lui Dumnezeu cel Sfânt, este cu neputință să treacă peste Dumnezeu, dar nici Dumnezeu nu poate să treacă cu vederea chipul Său. Așa cum nu pot să spun că îți iubesc trupul, dar nu și sufletul, că îți iubesc ochii, dar nu și mâinile, tot așa este cu neputință să spun că iubesc pe cineva, și pe celălalt nu-l iubesc.
Se poate ca pentru Dumnezeu să fac metanii, să țin posturi, să mă rog, să îndur necazuri, dar, în realitate, acestea toate să fie o răbdare egoistă, o proptea a egoului meu, o jertfă idolească, o aducere de tămâie care răspândește mirosul îndumnezeirii sinelui meu, și nu slujirea adusă adevăratului Dumnezeu. Părinții nu vorbesc niciodată despre iubirea de Dumnezeu fără să subînțeleagă și iubirea pentru oameni. Prin urmare, și Pavel vorbește despre o singură iubire, fără să spună dacă ea se referă la Dumnezeu sau la om. Dacă comportamentul tău mă obosește, atunci e ridicol să spun că-L iubesc pe Dumnezeu. Omul care-L iubește pe Dumnezeu cât de puțin ajunge înflăcărat, pășește întru cele înalte, este inexistent pentru cele pământești, pentru țărână, și, prin urmare, este cu neputință să contrazică pe cineva sau să fie întristat de către chipul lui Dumnezeu pe care-L iubește. Nimeni nu poate să se despartă de Dumnezeul văzut, adică omul, și să-L iubească pe Dumnezeul cel nevăzut. Ceea ce se vede este întotdeauna mai palpabil. Dumnezeu l-a făcut pe om „după chipul Său” (Fc. 1, 26), ca să avem zi de zi lângă noi prezența Sa vie.
Prin urmare, o dovadă a iubirii noastre pentru Dumnezeu este iubirea noastră pentru aproapele. Iar aproapele este tot omul – și cel de aproape, și cel de departe. Iubirea noastă pentru Dumnezeu este o experiență mult dorită, o așteptare plină de nerăbdare a inimii noastre, un dor pe care ni-l împlinim prin sporirea cunoașterii lui Dumnezeu. Când cineva Îl cunoaște pe Dumnezeu, atunci poate și să-L iubească cu adevărat, dar această iubire are multe trepte, care nu trec de creștetul capului nostru dacă nu au legătură cu aproapele. Dacă au, atunci răsunetul lor ajunge până în cer.
Așadar, când cunoaștem omul sau, mai bine-zis, când cunoaștem firea omenească așa cum a făcut-o Dumnezeu și cum a ajuns din pricina păcatului, când recunoaștem în fiecare om creația mâinilor lui Dumnezeu și, atingându-ne de ea, parcă ne-am atinge de Dumnezeu Însuși și L-am sluji, atunci începem să cunoaștem inima care se mișcă lângă noi și care bate în același ritm cu a noastră. Înțelegem zvâcnirea dumnezeiescului dor din inima semenului nostru și îmbrățișăm întreaga fire omenească.
Omul este o miniatură a iconomiei lui Dumnezeu, a nădejdii pe care Și-a pus-o Dumnezeu în om, a dezamăgirii pe care a resimțit-o din partea omului, dar și a noilor nădejdi pe care Și le-a făcut. Toate acesta sunt răsădite în personalitatea omenească. După cum fiecare lucru poartă pecetea unui om, tot așa fiecare om are pecetea lui Dumnezeu.
Prin urmare, legăturile noastre cu aproapele sunt o revelare a iubirii noastre pentru Dumnezeu. Lucrul acesta este fundamental. Răbdarea sau nerăbdarea mea, mânia sau smerenia mea, dacă cineva mă supără sau nu mă supără, dacă mă rănește sau nu îl rănesc – toate se raportează la Dumnezeu. Ne mințim pe noi înșine când spunem că Îl iubim pe Dumnezeu, dacă atitudinea noastră față de celălalt nu este pe deplin pozitivă și dacă nu lepădăm în toată clipa tot ceea ce este al nostru, ca să îmbrățișăm ceea ce este a lui Dumnezeu. Prin urmare, aceste porunci sunt cele dintâi și ne-au fost date nedespărțite una de alta.
Era deci firesc ca Sfântul să pună iubirea drept primă poruncă, pentru că din atitudinea omului, din privirea lui, din liniștea lui, din caracterul lui ne putem da seama dacă-L iubește pe Dumnezeu. Dar chiar dacă s-ar afla lângă tine omul cel mai dificil, cel mai păcătos, cel mai ușuratic, cel mai aspru, cel mai rău, cel mai mare dușman al lui Dumnezeu, chiar și acesta este oglinda care îți va arăta dacă Îl ai înlăuntrul tău pe Dumnezeu.
Din „Tâlcuire la canoanele monahale ale Sfinților Antonie, Augustin si Macarie” de Arhim. Emilianos Simonopetritul