– Mulți dintre noi am citit scrierile Sfântului Siluan Athonitul și știm din ele acea descoperire pe care a avut-o de la Dumnezeu: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”. Ne puteți spune cum trebuie să înțelegem aceste cuvinte?
– La Sfântul Siluan, lucrul acesta se petrecea într-un chip harismatic. Și asta din clipa în care Sfântul Ioan de Kronstadt s-a rugat pentru el, când Sfântul Siluan i-a trimis notița în care îi spunea: „Părinte, roagă-te pentru mine să nu mă țină la ea lumea” (când voia să plece în Sfântul Munte și să se facă monah). Și, cînd Sfântul Ioan a început să se roage pentru el, a simțit flăcările iadului în jurul lui. Și aceasta până a ajuns la Sfântul Munte. Trăia această prezență harismatică a iadului. Și ce este iadul? Iadul este cunoștința acelui loc din care lipsește Dumnezeu. Iadul este absența lui Dumnezeu. Dreptul Iov zice „iad este casa mea”.
Pentru Sfântul Siluan, aceasta era o stare harismatică care îl însoțea continuu. Și a găsit această expresie în cuvântul lui Hristos, cînd Hristos i-a spus, după cincisprezece ani de luptă cu gîndurile mândriei, cum să-și smerească duhul: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”.
Pentru noi, creștinii, taina aceasta se descoperă în grade diferite. Când omul cunoaște harul Domnului și vrea să trăiască după Duhul lui Hristos, vede în sine însuși o împărțire, vede cum o parte din sine însuși stă împotriva Acestuia și începe să urască acea parte, și să se osândească pe sine ca fiind vrednic de iad pentru că nu e slobod să se predea pe de-a-ntregul dragostei lui Hristos. Aceasta se petrece dintr-o mare însuflare de rugăciune, pocăință, dragoste și mulțumire față de Domnul. Aceasta li se întîmplă sfinților, părinților și nouă tuturor, atunci cînd vedem că nu putem răsplăti Dumnezeului nostru pentru toate „câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice vârtute şi orice laudă”, după cum spune în capitolul 4 al Epistolei către filipeni. Cînd vedem că suntem neputincioși să facem aceasta, atunci ne urâm pe noi înșine, și suntem gata să ne osândim pe noi înșine la iad pentru că nu putem răsplăti după cuviință adevăratului nostru Dumnezeu și binefăcător și Mântuitor.
Un alt chip, mult mai scăzut, în care se lucrează această taină a osândirii noastre la iad fără a deznădăjdui se petrece în viața de zi cu zi. În viața noastră de zi cu zi vedem de multe ori că, în condițiile și în felul în care trăim, Dumnezeu nu este de față. E ca și cum am fi în iad. Fiindcă trăim fără mîngâierea cea nestricăcioasă a Sfântului Duh. Trăim părăsiți, fără atingerea de viață purtătoare a Domnului. Asta este viața noastră de zi cu zi. Iar noi, în loc să cădem într-o întristare bolnăvicioasă sau să deznădăjduim și să părăsim dorința noastră de a ne mântui, zicem: „Asta merit pentru felul cum sunt!”. Pentru negrija și nerecunoștința mea, merit să trăiesc așa cum trăiesc, adică fără ca Domnul să trăiască înlăuntrul meu, fără a putea intra în prezența Domnului.
Înțelegeți? E la un nivel mult mai scăzut, când ne vedem sărăcia și zicem: „Sunt vrednic de asta pentru păcatele mele!”. Și e ceea ce spune prorocul Miheea: „Suferi-voi certarea Domnului pentru că am păcătuit Lui”.
Extras din interviul publicat in revista “Familia ortodoxă”, nr. 1/120 (ian. 2019): Părintele Zaharia de la Essex: „Să zidim Biserica cea sfântă a lui Dumnezeu înlăuntrul nostru”