Bucură-te în Domnul, pământ al Basarabiei, că, iată, vasul alegerii și bărbatul doririlor duhovnicești, Sfântul Dionisie, Ierarhul lui Hristos, fiu și părinte îți este în Duhul Sfânt, trâmbiță ce trezește inimile celor de un neam spre iubirea credinței strămoșești și a unirii într-un cuget, propovăduitor al Evangheliei păcii și pildă de sfințenie. (Vecernia Sărbătorii)
Este un fapt binecunoscut că astăzi căsătoria trece printr-o criză. Acest lucru este adeverit de numărul mare de divorțuri, dar și de mulțimea de perechi care, fără să mai ajungă la divorț, trăiesc în concubinaj și nu găsesc nici o fericire și nici o bucurie în legăturile lor.
Nu știm cum arată, căci – așa cum găsim la Ioan I cu 18 – „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată”. Adevărat lucru este acesta, dar ne putem întâlni cu El în rugăciune. Du-te în camera ta, în cămara ta, în inima ta și, întâi de toate, gândește-te bine cu cine stai de vorbă și spune apoi cum te-nvăţ eu, om bătrân:
Vorbind despre Dumnezeu ca dragoste, părintele scrie că s-a încredinţat pe deplin de acest adevăr. Un loc al epistolei sale este deosebit de limpede:
Vă tot faceţi planuri… Nu e un lucru rău, însă mai bine încredinţaţi totul în mâinile lui Dumnezeu şi aşteptaţi cu smerenie ce cuvânt va ieşi pentru dumneavoastră de la Domnul, fiind gata să îl primiţi în chip supus. Vi s-a făcut de căsătorie?! Dar şi lucrul acesta este mai bine să-l lăsaţi în mâinile lui Dumnezeu.
La început, inima îndurerată ne pare o povară grea, fiind îndeobște întrețesută cu frica de Dumnezeu; ea este însă deosebit de benefică. Cu timpul, îndurerarea inimii duce la dragostea de Dumnezeu și la asemănarea cu El. Cel ce suferă sincer și fără fățărnicie întristare adâncă față de păcatele săvârșite „va dobândi roadele dulci și sfinte ale mângâierii milostivirii Duhului Adevărului” (Sfântul Grigorie Palama).
Domnul ne iubește fără sfârșit pe noi, păcătoșii, și dă omului pe Duhul Sfânt, și prin Duhul Sfânt sufletul cunoaște pe Domnul și își găsește fericirea în El, Îi mulțumește și-L iubește, și în marea lui bucurie îi este milă de întreaga lume și dorește cu tărie ca toți oamenii să cunoască pe Dumnezeu, pentru că Domnul Însuși dorește aceasta pentru toți.
Mi-a zis Bătrânul într-o zi:
– Creştinul trebuie să se ferească de habotnicie bolnavă, adică atât de sentimentul superiorităţii pentru virtuţile sale, cât şi de cel al inferiorităţii pentru păcătoşenia lui. Una este complexul de inferioritate şi cu totul altceva e smerenia; una este pocăinţa şi cu totul altceva, melancolia.
Сând spunem în rugăciunea Tatăl nostru, în fiecare dimineaţă şi seară, „şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”, dar noi nu iertăm, nouă înşine ne cerem osândă.
Pocăința este schimbarea vieții, părăsirea omului vechi, cu toate relele lui obiceiuri, și întoarcerea spre Dumnezeu, Adevărul. Pocăința înseamnă să avem pace, liniște, să fim buni și blânzi.
Vedeți singuri cât este de plăcut, și în societate și pretutindeni, atunci când printre noi se află un suflet blând și pașnic.
Cum putem dobândi pocăinţa cea adevărată, părerea de rău pentru păcatele noastre?