Cu toții ne vedem acum, în Post, ca fiind în drum spre Golgota, cu toții ne vedem așa cum ar trebui să ajungem în viața noastră, la un moment dat: răstigniți! Da, răstigniți! Nu ne place acest lucru și vrem a ne face viața plină de drăgălășenii, mai cu seamă lumenii… Dar nu e așa; drăgălășeniile ce le căutăm, vedem că se prefac în cele din urmă în amăreli din cele mai amare. Căci sunt lucruri de mână și de minte omenească! Numai ceea ce vine de la Dumnezeu, ca binecuvântare, aceea nu se preface într-o amăreală, ci într-o tot mai dulce iubire, într-o tot mai scumpă dragoste.
Nu ne place să ne răstignim, cu Domnul? Nici nu vom învia, atunci, dimpreună cu El! Nu ne place să ne luăm crucea ce ne-a hărăzit-o fiecăruia Domnul? Vom suferi și vom plânge, negăsindu-ne drumul în viață.
Dar care este crucea ce ne-a hărăzit-o fiecăruia Domnul? Și care este drumul nostru în viață? Oh, copile drag, Piotr, lucrurile sunt atât de simple, atât de simple… Drumul nostru în viață îl vom vedea clar, limpede, deslușit, abia atunci când ne vom încredința deplin Domnului, din tot cugetul, cu toată ființa noastră. „Fiule, dă-mi inima ta!”, și toate vor începe atunci să se lămurească. Dar nu deodată, ci tot cu răbdare.
Dar lumea nu înțelege aceasta. Duhul lumii de azi este potrivnic lui Dumnezeu. Și spun aceasta, copile, cu lacrimi, pentru lumea aceasta care s-a îndepărtat atât de Dumnezeu…
Copile, am să-ți spun nu o taină, ci un lucru adânc pe care aș vrea să-l pui la inima ta, însă să nu-l comentezi cu mulți: Domnul ar vrea ca toți oamenii să fie monahi! Atât de mare este dorirea Domnului ca noi să I ne dăruim în totalitate, că Domnul cearcă prin toate mijloacele, în toată viața noastră, să miște cumva inima noastră, să o înmoaie, să ne arate cumva cât de plăcută este rânduiala monahicească. Domnul, El, Făcătorul cerului și al pământului, însetează după petrecerea noastră împreună cu El. Și nu poți petrece cu El și prins de grijile lumii și de toate risipirile veacului. Da, El însetează ca toți să fie monahi, pentru că El tot este Iubire și un monah are înscris în inima sa, cu litere de foc: „Vreau să fiu tot numai iubire, pentru Tine, Doamne!”.
Oamenii, însă, nu înțeleg toți aceasta, dar Domnul tot îi iubește. Oriunde s-ar afla omul, bietul om, pe orice treaptă de cădere s-ar afla el, Domnul tot îl cheamă spre o viețuire fără de păcat în Biserica Sa. În inima ta dulce, Piotr, copile, Bunelul a citit acestea dintru începutul corespondenței noastre: „Vreau să fiu tot numai iubire pentru Tine, Doamne!”.
Părintele Selafiil, Bunelul meu din vecinicie – Scrisori din Siberia, Editura Cuvântul ortodox, București, 2013, p. 60-61