Grija pastorală nu este independentă de Biserică și teologie. Grija pastorală este lucrarea Bisericii care are drept scop primirea omului în Trupul ei, transformarea lui într-un membru al ei. Grija pastorală este metoda prin care Biserica îl călăuzește pe om către îndumnezeire.[…]
Mai mult, grija pastorală nu este independentă de teologie, pentru că adevărații teologi sunt adevărați păstori și cel care păstorește pe calea ortodoxă o face într-un mod teologic. De aceea, tot ce am spus până aici despre Biserică și teologie se aplică și grijii pastorale.
Adevărații păstori ai Bisericii sunt cei îndumnezeiți, sunt care iau parte, în diferite grade, la lucrarea îndumnezeitoare a lui Dumnezeu sau cei care îl primesc pe cel ajuns la îndumnezeire și îi urmează învățătura. De aceea, fie suntem în stare de îndumnezeire, fie îi acceptăm pe aceștia și ne exercităm grija pastorală prin ajutorul lor.
Moise a primit îndumnezeirea prin har, L-a văzut pe Dumnezeu în slava Sa și atunci a preluat greaua sarcină a călăuzirii spirituale a poporului. Așa cum spune Sf. Grigore de Nissa, înainte de a-L vedea pe Dumnezeu nu a fost în stare să-i despartă pe cei doi evrei care se luptau unul cu altul; după vedera lui Dumnezeu și după ce Dumnezeu i-a încredințat această misiune, Moise a călăuzit un popor dificil și neînțelegător. Este semnificativ faptul că Moise transmite poporului întreaga experiență a îndumnezeirii prin călăuzirea sa și prin legi.
Canoanele sfinte ale Bisericii prezintă metoda pastorală. Dacă vedem canoanele ca pe niște scheme și structuri legale, nu vom putea să le recunoaștem locul în Biserică. Așa cum am spus în altă parte, sfintele canoane reprezintă medicina care îl vindecă pe om. O examinare atentă a canoanelor ne conduce la concluzia că acestea presupun boala omului, care este întunecarea minții, iar scopul lor est de a-l însănătoși pe om, care este iluminarea minții și îndumnezeirea.
Potrivit Sfântului Vasile cel Mare, sunt cinci trepte pentru cei care se pocăiesc, și anume – cei care stau în afara bisericii, plângând și cerând iertare de la creștini; cei care sunt prezenți și ascultă Cuvântul dumnezeiesc, dar părăsesc biserica o dată cu catehumenii; cei care stau în nartexul Bisericii și participă la Sfânta Liturghie în genunchi; cei care stau în biserică, rămân acolo și se roagă cu restul credincioșilor fără să ia parte la Sfânta Împărtășanie; și, în sfârșit, sunt cei care se împărtășesc cu Trupul și Sângele lui Hristos. Aceste trepte manifestă faptul că fiecare păcat, care constituie o întunecare a minții, este o repetare a păcatului lui Adam și o cădere de la viața adevărată. Atunci omul nu mai este un membru viu al Bisericii lui Hristos. Aceste trepte arată, de asemenea, că pocăința nu este decât efortul acelui om de a deveni un membru al Bisericii. […]
Aș dori să subliniez că grija pastorală a Bisericii nu constă din activități exterioare, de recreere psihologică și de relaxare, ci mai degrabă din efortul de purificare a inimii și de iluminarea minții. Din nefericire, astăzi lucrurile sunt prezentate pe o altă bază și putem vorbi despre secularism și în ce privește grija pastorală. Există o încercare de a folosi psihologia modernă, printre alte metode, în călăuzirea pastorală a oamenilor. Sunt unii care folosesc rezultatele psihologiei pentru a-i ajuta pe oameni. Si nu este tocmai un lucru rău pentru cineva să cunoască câteva metode psihologice. Cred totuși că o persoană care se cunoaște pe sine și prin harul lui Dumnezeu stăpânește modul în care acționează patimile interioare, dacă studiază Sfintele Scripturi și Sfinții Părinti, dacă este călăuzit de un părinte duhovnicesc îndumnezeit, poate dobândi o cunoaștere reală despre alți oameni, pentru că în esență problemele tuturor oamenilor sunt aceleași.
Folosirea psihologiei moderne pentru a-i călăuzi pe oameni este o viziune secularizată despre grija pastorală și este dăunător din următoarele motive, enumerate mai jos.
Este dăunător când, în același timp, întreaga metodă ascetică și isihastă a Bisericii noastre este ignorată. De regulă ignorăm tradiția isihastă așa cum este ea exprimată în scrierile ascetice, precum Scara Sfântului Ioan Scărarul. Este păcat să ignorăm o tradiție sănătoasă pe care o posedă Biserica noastră și care conduce nu la psihanaliză, ci la psihosinteză. Pentru că psihicul nostru, prin fragmentarea provocată de patimi, experimentează prin împărtășire schizofrenia.
Este de asemenea dăunător să adoptăm o poziție antropocentrică și să credem că sănătatea omului poate fi dobândită prin metoda ascultării pacientului și a discuției cu acesta. Pentru că sufletul omului, care este creat de Dumnezeu pentru a atinge îndumnezeirea, nu își găsește odihna într-un set de sfaturi moraliste și în sprijinul omenesc exterior.
Așa cum am spus, boala se găsește mai în profunzime, în minte. Nu constă în anumite experiențe reprimate și traumatice din trecut, ci în întunecarea și mortificarea minții. Terapia și iluminarea minții nu se poate atinge prin metode antropocentrice, prin sfaturi și psihanaliză.
Mai mult încă, folosirea psihologiei moderne creează asemenea probleme încât în Occident este deja considerată un eșec. Mulți oameni descoperă că psihologia nu îl poate vindeca cu adevărat pe om. Acest lucru poate fi văzut în două cazuri. Primul este dezvoltarea în Occident a așa-numitei anti-psihiatri, cu reacție la psihiatrie, pentru că înțelege că psihiatria urmează un drum greșit, stabilind diferite ipoteze despre boală. Anti-psihiatria susține că psihiatria clasică este o formă de violență socială împotriva omului. Al doilea caz este conștiința crescândă a psihiatrilor despre eșecul psihiatriei și al psihologiei de a vindeca, și abandonarea ulterioară a psihiatriei și orientarea către neurologie; pentru că se crede că multe probleme își au originea în sistemul neurologic al omului care își are centrul în creier. S-a argumentat că mai multe anomalii psihologice – precum iluziile, halucinațiile, etc – își au originea în boala centrilor cerebrali.
In concluzie, putem afirma că secularismul este cel mai grav pericol în Biserică. Este cel care falsifică duhul adevărat, atmosfera adevărată. Desigur, trebuie să repetam că nu falsifică Biserica, pentru că Biserica este Trupul real și binecuvântat al lui Hristos, ci pe membrii acesteia. De aceea, ar fi mai potrivit să ne referim la secularizarea în rândul membrilor Bisericii.
Biserica este podoaba lumii, mila lui Dumnezeu față de omenire. Când, totuși, această podoabă a lumii este pătrunsă de așa-numitul duh secular, când creștinii, membrii Bisericii, în loc să aparțină acestei podoabe, în loc să devina lumina lumii, sunt inspirați de lume în sensul patimilor și devin lume, atunci experimentează secularismul. Acest secularism nu conduce la îndumnezeire. Este o perspectivă antropocentrică asupra vieții noastre. Biserica ar trebui să pătrundă întreaga lume și să o transforme, mai degrabă decât ca lumea să pătrundă în Biserică și să o secularizeze.
O Biserică secularizată este complet neputincioasă și slabă în încercarea de a transforma lumea. Iar creștinii secularizați au eșuat la toate nivelurile.
Mitropolitul Hierotheos de Nafpaktos, Secularismul, un cal troian în Biserică, Ed. Egumenita, 2019