Îl iubim pe celălalt aşa cum este, dar şi aşa cum este chemat să devină. Cel de lângă noi nu este gata şi eu îl privesc şi în perspectiva a ceea ce va fi. Asta mă ajută să nu judec felul în care este acum, mai ales dacă se încăpăţânează să rămână aşa, să-şi rateze devenirea.
„Biserica ne cheamă să ne adăpăm la izvoarele apelor, să ne împărtăşim cu vinul mântuirii si al vieţii veşnice. Biserica noastră este chivernisitoarea Sfântului Duh care ne călăuzeşte în chip tihnit şi sigur la tot adevărul, la libertatea fiilor lui Dumnezeu, la bucuria întâilor născuţi, la pregustarea fericirii veşnice din Ceruri. Să-I îngăduim Duhului Sfânt să ne călăuzească, să ne lumineze, să ne insufle, să ne întărească şi să ne mângâie. Să nu-L împiedicăm. Să nu-L dăm uitării. Să nu-L întristăm. Avem mare nevoie de agonisirea Lui, de prezenţa Lui, de mângâierea Lui în vremurile noastre atât de nemângâietoare.” (Monahul Moise Aghioritul)
La început harul ne învaţă, provoacă în noi stări asemănătoare cu duhul poruncilor Evangheliei. Totul este uşor. Întotdeauna cu noi, Duhul Sfânt ne face să fim binevoitori faţă de semeni. Este o atitudine normală, naturală.
Toţi cei care dorim să ne arătăm dragostea faţă de cei morţi şi să le dăm un ajutor real, putem să o facem cel mai bine prin rugăciuni pentru ei, şi mai ales prin pomenirea lor la Liturghie, când părticelele care sunt scoase pentru vii şi pentru morţi sunt amestecate în Sfântul Potir cu cuvintele: „Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici cu Sfânt Sângele Tău, pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi.” Nu putem face nimic mai bun şi mai de seamă pentru morţi decât să ne rugăm pentru ei, făcându-le pomenirea la Liturghie. Au mereu nevoie de aceasta, şi mai ales de-a lungul celor patruzeci de zile, când sufletul răposatului porneşte pe calea sălaşurilor veşnice.
Rugăciunile începătoare:
Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție.
Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindeni ești și toate plinești, vistierul bunătăților și dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre.
Spovedania este mărturisirea de voie și sinceră a păcatelor săvârșite, fără rușine și reținere, și cu osândire de sine, cu zdrobire, în fața unei persoane rânduite de Biserică pentru iertarea păcatelor.
După astfel de nevoinţe îndelungate era de aşteptat ca el să se istovească, dar să se și sfinţească. Deşi îl durea tot trupul şi mai ales picioarele din pricina statului îndelungat la rugăciune şi genunchii din pricina îngenuncherilor.
Îndreptarea aproapelui, mai ales când e vorba de preoție, este plină de greutăți și primejdii. Căci nimeni nu poate fi vindecat cu sila și împotriva voii lui. De aceea, preotul trebuie să aibă un suflet mare și curajos, ca să nu se deznădăjduiască de mântuirea celor rătăciți, gândind necontenit: „Poate că le va da lor Dumnezeu pocăință spre cunoașterea adevărului și să scape de cursa diavolului.”
În viața Sfintei Monica, mama fericitului Augustin, cunoaștem că ea era căsătorită cu un păgân, un om aspru și foarte mânios.
Părintele Ceresc a lăsat judecata Fiului, ca Acesta să judece lumea, şi Hristos ne spune să nu judecăm. Vine omul şi ia judecata lui Dumnezeu şi judecă! Fiul lui Dumnezeu nu judecă, dar judecă omul!
Odată, când împreună cu soţia mea l-am văzut pe Stareţ, s-au întâmplat următoarele: de îndată ce am intrat în cameră, Stareţul, care era întins pe pat din pricina bolii sale, a început să ne muştruluiască râzând:
Recunoștința pornește de la gesturile foarte elementare, pe care le învățăm de acasă. Generația mea a fost învățată să spună: „Sărut mâna mamă”, „Sărut mâna tată”…”Copii de astăzi nu mai sunt învățați de mamele lor, să spună la sfârșitul mesei ‘sarut mâna mamă’.”
„Nu pot avea odihnă pe pământ cei care doresc cu sete mântuirea sufletelor lor.”, zice Sfântul Efrem Sirul.
Căci fără răgaz este lupta, fie din afară, fie dinlăuntru.