Limbuția este tronul pe care are obiceiul a se arăta și a se făli slava deșartă. Limbuția este semnul după care recunoști pe cei neștiutori, ușă prin care intră clevetirea, călăuzitoarea prosteștii veselii, slujitoarea minciunii, destrămarea umilinței, crainica trândăviei, înainte-mergătoarea somnului, împrăștietoarea gândurilor, nimicirea pazei sufletului, răcirea fierbințelei inimii, întunecarea rugăciunii.
Dimpotrivă, tăcerea întovărășită de cunoaștere este mamă a rugăciunii, izbăvire din robia cugetelor, păzitoare a focului (dumnezeiesc), cercetătoare a gândurilor, strajă împotriva dușmanilor, închisoare a plânsului, prietenă a lacrimilor, lucrătoare a pomenirii morții (amintirea morții), zugrav care ne înfățișează chinurile veșnice, iscoditoare a judecății lui Dumnezeu, ajutătoare a întristării (pocăinței), vrăjmașă a îndrăznelei, tovarășă a isichiei (liniștei), potrivnică a științei celei deșarte, împărtășire a priceperii, prilejuitoare a vedeniilor, progres nearătat al virtuții, suire tăinuită spre Dumnezeu.
Cel ce-și recunoaște păcatele, își pune frâu limbii; limbutul însă nu s-a cunoscut pe sine cum trebuie. Prietenul tăcerii se apropie de Dumnezeu și, intrând într-o tăinuită legătură cu Dânsul, este luminat de către Dumnezeu.
Sfântul Ioan Scărarul, Scara Raiului, Editura Amarcord Timișoara – 2000, p.280-281