„Credinciosul trebuie să se vadă nu numai după dar, ci şi după viaţa înnoită. Credinciosul trebuie să fie luminător şi sare a lumii. Iar dacă nu luminezi nici ţie, dacă nu sărezi propria putreziciune, după ce să te mai cunoaştem că eşti credincios? După faptul că te-ai scăldat în apele sfinţite? Dar asta ţi se va face temei de pedepsire, căci mărimea cinstirii se face întru adaos de certare pentru cei ce nu vor să trăiască în chip vrednic de aceasta.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)
O, Duhule Sfinte, drag eşti Tu sufletului. A Te înfăţişa este cu neputinţă, dar sufletul cunoaşte a Ta venire, şi Tu aduci pace minţii şi îndulcire inimii!
Să nu spui niciodată „o să-l pedepsească Dumnezeu”
– Părinte, vă amintiţi cazul acela despre care ne-aţi vorbit, care s-a petrecut pe pod, în gara din Halkida?
Împlinește bine ceea ce Dumnezeu ți-a încredințat nemijlocit: ocupă-te de copii, fă munca pe care o ai de făcut așa de conștiincios încât să-L bucuri pe Dumnezeu, și e de ajuns, nu trebuie să născocești nimic.
Este însă greu să faci cu statornicie ceea ce ți-e menit.
Este o rugăciune plină de putere – care vine de la Mântuitorul nostru şi de la Sfinţii Apostoli – şi este cuprinsă în aceste cuvinte: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Această rugăciune este scurtă şi de aceea poate fi spusă oriunde şi oricând, stând sau mergând. Chipul nefăcut de mână al Mântuitorului.
Într-o mănăstire din Macedonia, maicele se aflau la trapeză. După ce au prânzit, sora bucătăreasă şi ajutorul ei au început să adune farfuriile şi trecând printr-un hol, le cărau la bucătărie. La un moment dat, în cameră s-a auzit un zgomot mare, un platou a căzut şi toate farfuriile s-au făcut ţăndări. Stareţa a alergat să vadă ce s-a întâmplat şi a văzut-o pe soră aplecată, adunând cioburile. Cu un ton dur i-a zis:
„Postind trupeşte, fraţilor, să postim şi duhovniceşte”. Să pătrundem în tâlcul acestor cuvinte, fiindcă ele lămuresc scopul şi însemnătatea postului. De ce au fost rânduite posturile? Ca să ne înveţe înfrânarea. Ce înfrânare? În chip nemijlocit, înfrânarea de la mâncarea săţioasă şi gustoasă.
Când era de 5-6 anişori, bunicul lui care era preot a murit. L-au înmormântat în ziua următoare, iar a treia zi trebuia să-i citească coliva la mormânt. Au plecat cu toţii de acasă la cimitir, într-o după amiază însorită. Acasă rămăseseră două mătuşi, ca să pregătească pomana pentru acei care urmau să vină de la cimitir şi micuţul, deoadată cineva a bătut la uşă. O mătuşă îi spune micuţului:
