Varlaam susţinea, aşadar, că vechea educaţie a ellinilor, filosofia, este şi ea un dar al lui Dumnezeu dat filosofilor printr-o descoperire asemenea Revelaţiei primite de Apostoli şi de Proroci şi, prin urmare, această învăţătură ar oferi cunoaşterea celor zidite, dar si însăşi cunoaşterea lui Dumnezeu. Prin urmare, Varlaam şi mulţi de-un-cuget cu el susţineau faptul că adevărul este unitar, idee ce lovea, fireşte, în Revelaţie şi care venea, în orice caz, în sprijinul filosofiei. Aceasta a fost cu adevărat o mare primejdie pentru Biserica Ortodoxă.
Sfântul Grigorie Palama, întrezărind primejdia secularizării teologiei ortodoxe, s-a împotrivit acestui eres. Nu vom expune în cele de mai jos toate argumentele folosite de Sfântul Grigorie, nici întreaga sa învăţătură, ci ne vom opri numai asupra principalelor puncte care vădesc deosebirea dintre el si filosoful Varlaam.
În primul rând, Sfântul a fost nevoit să facă în repetate rânduri, în scrierile sale, distincţia între cele două tipuri de înţelepciune şi cunoaştere. În privinţa acestora nu există loc de confuzii. învăţătura sa află un sprijin temeinic, dincolo de trăirea sa personală, în experienţa şi învăţătura Sfântului Apostol Pavel. Adeseori Sfântul Grigorie pune înainte cuvântul Apostolului: „Căci de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii” (I Corinteni 1:21).
Aminteşte, de asemenea, şi un alt cuvânt apostolic: „Iar cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii, pentru ca credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu. Şi înţelepciunea o propovăduim la cei desăvârşiţi, dar nu înţelepciunea acestui veac, nici a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori, ci propovăduim înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci spre slava noastră, pe care nici unul dintre stăpânitorii acestui veac n-a cunoscut-o, căci dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei” (I Corinteni 2:4-8). Face trimitere, totodată, la cuvântul din Epistola Sfântului Iacov, fratele Domnului, despre înţelepciunea lumească: „Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, trupească [sufletească], demonică” (Iacov 3:15). Citează, desigur, şi alte locuri din Sfânta Scriptură pentru a arăta deosebirea dintre cele două tipuri de înţelepciune şi cunoaştere, pe care nu le vom prezenta, însă, aici.
Consider că cele menţionate mai sus sunt suficiente pentru a arăta că învăţătura despre deosebirea existentă între cele două tipuri de înţelepciune, adică cea trupească [sufletească] şi cea duhovnicească, reprezintă învăţătura Bisericii şi experienţa tuturor Sfinţilor Părinţi.
Tâlcuind cuvântul din Epistola către corinteni, amintit mai sus, Sfântul Grigorie arată deosebirea uriaşă dintre înţelepciunea filosofilor, respectiv cea a Prorocilor şi a Apostolilor. Cuvântul său este, în acest sens, grăitor: „Mintea celor care se ocupă cu filosofia dinafară este un dar de la Dumnezeu, având in sine în chip natural înţelepciunea chibzuită, dar s-a abătut, prin uneltirile celui viclean, devenind nesăbuită, vicleană şi necugetătoare, atunci când a transformat înţelepciunea, făcând-o să dea la iveală asemenea învăţături. ” După cum plăcerea în vederea zămislirii de prunci din cadrul nunţii legiuite nu poate fi numită dar dumnezeiesc, ci unul trupesc şi al firii, chiar dacă firea a fost zidită de Dumnezeu, acelaşi lucru îl putem spune şi despre filosofia cea dinafară. Chiar dacă omul o întrebuinţează bine, ea este „un dar de la fire, iar nu de la Duhul”.
Dacă avem în vedere faptul că există şi învăţătura cea dinafară, lumească, ce se împotriveşte legii lui Dumnezeu, atunci putem spune că această înţelepciune este trupească [sufletească] şi demonică. De aceea, Sfântul Grigorie se întreabă: „Ce părtăşie este între învăţătura insuflată de Dumnezeu şi deşertăciune? Ce are de-a face cu înţelepciunea magilor care caută adevărul în stele?”
De multe ori însă, înţelepciunea omenească nu este numai diferiră de cea dumnezeiască, ci chiar potrivnică acesteia: „[înţelepciunea omenească] este opusă cunoaşterii duhovniceşti celei adevărate.” Mai mult, Sfântul Grigorie afirmă faptul că din înţelepciunea omenească, ce se întemeiază pe raţiunea şi cugetarea omului, au luat naştere toate eresurile: „Dacă vei cerceta, vei vedea că toate, sau cele mai multe dintre cumplitele erezii, de aici au început. ” Merită să ne oprim asupra acestei observaţii făcute de Sfânt, deoarece, dacă cercetăm cu atenţie istoria Bisericii, vom constata faptul că toţi ereticii au pornit în rătăcirea lor de la cugetarea omenească şi de la viziuni antropocentrice asupra vieţii. Au încercat dintotdeauna să cerceteze şi să interpreteze adevărul Bisericii slujindu-se de raţiune, în vreme ce Sfinţii Părinţi s-au întemeiat, dimpotrivă, pe cucernicie, care presupune curăţirea inimii şi luminarea minţii. Străbătând aceste două stadii ale vieţii duhovniceşti, au ajuns la treapta cunoaşterii lui Dumnezeu şi a teologhisirii celei de-Dumnezeu-însuflate, ei înşişi rămânând, desigur, în sânul Bisericii.
Sfântul Grigorie Palama nu se mărgineşte, însă, doar la formularea acestui adevăr cu caracter general. Merge mai departe, subliniind faptul că există o deosebire uriaşă între Proroci şi Apostoli, pe de o parte, respectiv, filosofi, de cealaltă parte. Dacă ar fi adevărat că înţelepciunea şi cunoaşterea omenească îl conduc pe om la sfinţenie si la cunoaşterea dumnezeiască, atunci cei care deţin o asemenea învăţătură ar trebui să fie într-o mai mare măsură „asemenea lui Dumnezeu” şi „văzători-de-Dumnezeu” decât Părinţii dinainte de primirea Legii şi decât Prorocii din vremea Legii mozaice. Îl dă ca pildă, desigur, pe Sfântul Ioan înaintemergătorul, care ajunsese la o mare înălţime a Harului fără a fi învăţat înţelepciunea omenească.
După cum ştim, Cinstitul înaintemergător a trăit din fragedă vârstă în pustie. Şi se întreabă Sfântul Grigorie: „De unde să fi învăţat„?
În pustie filosofici cea deşartă pe care aceştia o numesc mântuitoare? ” Mai mult, Sfântul subliniază diferenţa dintre dictonul filosofic: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!” şi învăţătura sfinţilor, care îndeamnă: „Ia aminte la tine însuţi!” Dacă privim cu atenţie, vom constata că acest „Cunoaşte-te pe tine însuţi!” ascunde o mare erezie, fiind strâns legat de învăţătura despre reîncarnare (metempsihoză). Filosofii învaţă că omul poate dobândi cunoaşterea desăvârşită dacă se apleacă asupra sinelui, luând cunoştinţă de lăcaşurile existenţei sale anterioare, cercetând prin ce trup a trecut, ce fapte a săvârşit şi ce nume a purtat. Prin această cercetare a sinelui, omul devine însă, în realitate, un rob supus întru totul vicleanului diavol care îi insuflă diferite interpretări.
De aceea, potrivit Sfântului Grigorie Palama, nu există nici o legătură şi nici o asemănare între sfinţi şi filosofi şi, prin urmare, între învăţătura Prorocilor – Apostolilor – Părinţilor şi cea a filosofilor. Chiar dacă ar părea că există un consens la nivelul anumitor cuvinte, al anumitor termeni, acesta este doar unul al expresiei exterioare, în vreme ce în esenţă rămâne o mare deosebire. Scrie: „Chiar dacă vreunul dintre Părinţi ar rosti aceleaşi cuvinte ca şi cei din afară, identitatea este doar la nivelul vorbirii, căci la nivelul înţelesurilor este o mare deosebire. Aceştia [Părinţii], după cum spune Pavel, au mintea lui Hristos (cf I Corinteni 2:16), iar aceia vorbesc după mintea lor omenească, dacă nu chiar mai rău. ” Sfinţii Părinţi au mintea lui Hristos, în vreme ce filosofii şi înţelepţii lumii vorbesc după mintea lor, iar uneori şi din însuflarea dracilor.
Această învăţătură nu aparţine în exclusivitate Sfântului Grigorie Palama, ci însăşi Bisericii, ea fiind exprimată de fiii săi adevăraţi, adică de Sfinţii Părinţi. Sfântul Grigorie citează fragmente din învăţătura Sfântului Vasilie cel Mare, care vorbeşte despre isihasm drept condiţia de bază pentru dobândirea cunoaşterii lui Dumnezeu: „Această îndeletnicire este bună şi folositoare pentru cel care se ocupă cu ea; dar este rea îndeletnicirea athenienilor care nu-şi petrec timpul cu altceva decât cu a spune şi a auzi ceva nou. Sunt şi acum unii ce urmează în viaţa lor această îndeletnicire care este prietenă a duhurilor viclene (Sfântul Vasilie cel Mare, Tâlcuire la Psalmul XLV).”
Sfântul Vasilie cel Mare caracterizează, aşadar, şcoala atheniană ca fiind plină de viclenie, iar în interesul multora pentru ea vede prietenia pe care aceştia o leagă cu duhurile viclene. Totodată, Sfântul Grigorie prezintă un fragment dintr-o epistolă adresată de Sfântul Vasilie lui Evstatie, din care reiese limpede faptul că Marele Ierarh regreta îndeletnicirea sa de mai înainte cu învăţătura lumească: „Eu am cheltuit multă vreme cu deşertăciuni şi aproape toată tinereţea mea am risipit-o prin osteneli zadarnice, însuşindu-mi învăţături ce ţin de acea înţelepciune care a fost dovedită nebună de către Dumnezeu (I Corinteni 1:20). Apoi, însă, m-am trezit ca dintr-un somn adânc şi am înţeles că este lipsită de folos înţelepciunea aceasta de nimic a mai-marilor acestui veac. Mult am plâns pentru ticăloasa mea viaţă şi m-am rugat să mi se dea îndrumare”.
În afară de Sfântul Vasilie cel Mare, Sfântul Grigorie citează şi un fragment din scrierile Sfântului Grigorie de Nyssa, privitor la filosofie. Potrivit acestuia, filosofia este „stearpă şi neroditoare, căci nu odrăsleşte vreun rod dăinuitor, nici nu duce către lumina cunoaşterii lui Dumnezeu”, în vreme ce înţelepciunea insuflată de Duhul Sfânt este „mult roditoare şi plină de fii”, reînnoind mii de oameni prin naşterea cea de-a doua, pe care i-a condus de la întunericul cel cumplit în care se aflau la minunata Lumină a lui Dumnezeu.
Sfântul Grigorie Palama oferă, la rândul său, o definiţie a adevăratului filosof. Cu adevărat filosof este „cel ce caută şi împlineşte voia lui Dumnezeu, acela al cărui grai este făptuitor, iar fapta îi este plină de raţiune”. Acest cuvânt ne aminteşte de un adevăr, anume că menţiunea din scrierile patristice, potrivit căreia creştinul este adevăratul filosof, nu îl are în vedere pe cel ce deţine înţelepciunea şi învăţătura cea lumească, pe cel care şi-a „exersat cuvântul” [Sfântul Maxim Mărturisitorul], ci pe cel ce poartă înlăuntrul său Harul Dumnezeiesc. Spun aceasta deoarece unii, întemeindu-şi credinţa pe propria înţelegere a unor astfel de scrieri ale Sfinţilor Părinţi, ajung până în punctul de a susţine că Părinţii Bisericii au fost filosofi şi s-au îndeletnicit cu filosofia. Insă, după cum am văzut mai înainte, există o mare deosebire între teologi şi filosofi.
Mare deosebire există, de asemenea, şi între învăţătura lumii şi cea a lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie arată că începutul înţelepciunii (paideia) dumnezeieşti este frica lui Dumnezeu, din care iau naştere neîncetata rugăciune către Domnul, săvârşită întru străpungerea inimii, şi păzirea poruncilor evanghelice. Când omul ajunge, astfel, să trăiască împăcarea cu Dumnezeu, frica se transformă în iubire, durerea rugăciunii devine dulceaţă şi răsare atunci floarea luminării, prin care i se dăruieşte cunoaşterea tainelor lui Dumnezeu.
Aceasta este adevărata înţelepciune, adevărata învăţătură (paideia), în vreme ce o învăţătură care nu porneşte de la frica lui Dumnezeu, după cum este cazul celei lumeşti, nu duce la cunoaşterea lui Dumnezeu. Prin urmare, învăţătura şi înţelepciunea dumnezeiască se dăruiesc omului al cărui suflet este adăpat de frica lui Dumnezeu, de străpungerea inimii, de rugăciunea neîncetată. Astfel, cel care urmează şi cercetează această înţelepciune ajunge la cunoaşterea tainelor lui Dumnezeu, adică la mântuire.
Pentru a nu rămâne la un cadru teoretic al expunerii, vom analiza mai pe larg, în cele ce urmează, această pedagogie (paideia) dumnezeiască. Vom putea vedea, astfel, limpede faptul că învăţătura lui Dumnezeu are un caracter concret. De altfel, numai cine urmează această cale se poate dovedi adevărat teolog şi poate ajunge, prin urmare, de la zidirea „după chip” la „asemănare”, adică la îndumnezeire. Astfel, se va vădi faptul că învăţătura omenească este una raţională, cerebrală, în vreme ce învăţătura lui Dumnezeu este una a inimii. Există, aşadar, o deosebire uriaşă între cele două.