Frica de moarte vine din prea multă agitaţie şi nelinişte, nu din fericire. Când ne agităm prea mult şi, brusc, ne reamintim de moarte, ni se pare cu totul absurdă, oribilă. Dar atunci când ajungem la pace şi la fericire, privim moartea şi o acceptăm într-o altă manieră.
Pentru că moartea se află la un nivel mult mai înalt şi pare înfricoşătoare doar atunci când este asociată frământărilor lipsite de importanţă. Când suntem fericiţi cu adevărat, simţim în inima noastră prezenţa veşniciei, aşadar fericirea este deschisă morţii. Sunt asemănătoare pentru că amândouă ating veşnicia. Când suntem tulburaţi, nu mai există veşnicie, şi de aceea neliniştea respinge moartea. „Odihnească-se în pace…” – adică în moarte, după cum înţelege un om fericit.
Prezenţa în biserică ar trebui să fie precum o eliberare. Dar în tonalitatea bisericii contemporane, viata bisericii nu eliberează, ci îl încorsetează, îl înrobeşte şi îl slăbeşte pe om. Acesta începe să fie interesat de vechile şi noile calendare, de ceea ce fac episcopii şi simulează o bunătate mieroasă. Mare parte din aşa-numita literatură spirituală este de calitate îndoielnică, în loc să-l înveţe pe om să privească lumea prin viziunea Bisericii, în loc să transforme viziunea omului despre sine şi viaţă, acesta se simte obligat – pentru a fi „spiritual” – să se îmbrace într-o haină de evlavie impersonală şi murdară, în loc să ştie cel puţin că există bucurie, lumină, sens, veşnicie, omul devine iritat, intolerant, rău şi acumulează o îngustime a spiritului. Nici măcar nu se căieşte de toate acestea pentru că toate provin din această „îmbisericire”, pe când sensul religiei constă în luminarea vieţii, în raportarea ei la Dumnezeu şi transformarea ei în comuniune cu Dumnezeu.
„Biografia unui destin misionar – Jurnalul Părintelui Alexander Schmemann”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004