Adevărul credinței creștine este dovedit de desăvârșirea legilor ei, de mulțimea minunilor, de propovăduirea Apostolilor, de întoarcerea neamurilor, de mărturisirea până la moarte a mucenicilor, de împânzirea ei fără ajutor omenesc într-un scurt interval de timp la atâtea popoare necredincioase și corupte, de izbânda asupra prigoanelor înfricoșătoare și de neînchipuit ale celor mai cruzi tirani împotriva ei, de schimbarea oamenilor care de la cea mai de pe urmă răutate au ajuns la înălțimile virtuților. Are încă dovedirea, de asemenea foarte puternică, în cărțile prorocilor, care sunt tot atâtea trâmbițe care trâmbițează și adeveresc marea taină a iconomiei întrupării Domnului nostru Iisus Hristos. Acestea sunt temeliile neclintite ale credinței în Hristos. Acestea sunt adeverite de Sfintele Evanghelii, acestea sunt adeverite și de celelalte dogme în care cred creștinii. Dacă va cerceta cineva cărțile sfinților proroci va afla în acestea rațiunile care conving mintea omului, nu numai că Hristos a înviat din morți, ci și că sunt adevărate toate câte învață despre El Evangheliile.
Credință să se considere cuvintele despre Dumnezeu. Credință și nu dovadă. Credință este acea facultate care atrage sufletul la încuviințare mai presus de metodele logice. Credință este nu cea care vine dintr-o necesitate geometrică, ci din energiile Duhului. […] Taina teologiei caută învoirea sufletului din credința simplă. „Căci trebuie să creadă că Dumnezeu este” (Evrei 11, 6), iar nu să caute și să se zbuciume că ce este. Și numaidecât, dacă „credința este încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” nu se străduiește să vadă deja cele ce sunt departe, nici pe cele nădăjduite nu le pune la îndoială pentru faptul că încă nu le poate atinge prin cunoaștere (Sfântul Vasile cel Mare, Omilia la Psalmul 115, PG, 104B-105B)
Credința este învoirea fără de îndoire a celor auzite în încredințarea adevărului celor propovăduite cu harul lui Dumnezeu, pe care a arătat-o Avraam despre care se mărturisește că „nu s-a îndoit prin necredință de făgăduința lui Dumnezeu, ci s-a întărit în credință, dând slavă lui Dumnezeu și fiind încredințat că ceea ce i s-a făgăduit, Dumnezeu are putere să și facă” (Romani 4, 20-21, Sfântul Vasile cel Mare, Despre credință, 1, PG 31, 677D-680A).
Mai bine este să fii nedumerit, dar să taci și să crezi, decât să nu crezi din pricină că ești nedumerit. (Sfântul Athanasie cel Mare Împotriva arienilor, Cuvântul al doilea, 36, PG 26, 224B)
Ceea ce este primit prin credință nu trebuie să fie mult cercetat. Căci ceea ce este cercetat cum mai este încă crezut? (Melissa I, 1, PG 136, 773A)
Sfântul Nectarie de Eghina