Într-adevăr, a adăugat Avva Zosima, cel care doreşte calea cea strâmtă cu adevărat se mustră aspru pe sine când se tulbură şi se mustră neîncetat: Ce te înfurii, suflete al meu? Ce te tulburi şi spumegi? În acest fel arăţi că eşti bolnav! Dacă n-ai fi, nu te-ar durea!
Poate unii aţi citit mărturisirile pelerinului rus, despre trăirile lui interioare, în legătură cu rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.” Acolo se insistă pentru un anumit număr de rugăciuni, mai intai 3000, după aceea 6000, după aceea 12000 şi aşa mai departe. E o metodă de fapt. Eu nu cred că trebuie să ne numărăm rugăciunile.
Cel ce vieţuieşte după voia lui Dumnezeu, acela nu se îngrijorează pentru nimic. Când are trebuinţă de ceva, Îl roagă pe Dumnezeu să îi dea acel lucru. Dacă nu dobândeşte ce cere, rămâne liniştit, ca şi cum ar fi primit.
Dacă cerem ceva de la Dumnezeu fără să jertfim şi noi ceva, rugăciunea nu ne este ascultată. Dacă stau şi spun: „Dumnezeul meu, te rog, fă-l bine pe cutare bolnav’, fără să fac vreo jertfă, este ca şi cum aş spune nişte cuvinte frumoase. Numai atunci când Hristos va vedea dragostea mea, jertfa mea, îmi va împlini cererea, desigur dacă ea este spre folosul duhovnicesc al aceluia. De aceea atunci când oamenii vă cer să vă rugaţi pentru un oarecare bolnav, să le spuneţi să se roage şi ei sau, cel puţin, să se nevoiască să-şi taie cusururile lor.
Cuviosul Antonie avea marele dar de a-i alina pe cei bolnavi. El însuşi, suferind cu răbdare toată viaţa multe boli, îi înţelegea pe alţii, şi dacă cineva era trist sau chiar deznădăjduit, el îl încuraja, arătându-i rostul suferinţelor trimise de Dumnezeu. Şi bineînţeles, se rugă cu sârguinţă pentru aceştia, mijlocind înaintea lui Dumnezeu pentru alinarea şi vindecarea lor. Acestora el le scria mult şi uneori îi vizita. Rugăciunea şi cuvintele lui încurajatoare aveau un efect binefăcător asupra celui suferind, precum are rouă dătătoare de viaţă asupra plantelor ofilite de arşiţă. Aceasta era o manifestare a dragostei faţă de aproapele, respectarea poruncii dumnezeieşti.
Şi atunci mă gândeam – m-a încurajat foarte mult – , că Sfântul Macarie se ruga pentru Egipt şi se foloseau toţi de rugăciunile lui, şi ereticii (slujitorii idoleşti). Pentru toţi cetăţenii Egiptului s-a rugat. Să nu neglijaţi rugăciunea, zicând vorbe ca acestea: „Mă ascultă pe mine Dumnezeu?”
În Hristos, natura umană creată e îndumnezeită până la ultima ei desăvârșire, căci „întru El locuiește trupește toată deplinătatea dumnezeirii” (Coloseni 2, 9).
Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă. Aceia care cred că sunt bine nu au nevoie de doctor. De doctor au nevoie cei bolnavi, aşa cum şi cei păcătoşi au nevoie de tămăduitor, adică de Hristos.
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Atât de adesea ne punem chinuitoarea întrebare: ce să fac în privinţa stării mele de păcătoşenie? Nu pot să nu fac păcate; doar Hristos este fără de păcat. Nu pot, din lipsă de hotărâre, sau de curaj, sau a puterii de a mă pocăi cu adevărat atunci când săvârşesc un păcat, sau, în general, din cauza firii mele păcătoase. Ce-mi mai rămâne? Sunt chinuit, lupt ca un om care se îneacă, dar nu văd nici o dezlegare…
Dacă vrei să te rogi pentru multe lucruri, odată ce Dumnezeu știe de care lucruri avem trebuință, roagă-te, zicând: „Stăpâne, Doamne, Iisuse Hristoase, călăuzește-mă după voia Ta”.