«Când, în cadrul slujirii noastre, intrăm în contact cu lumea, vedem că acest lucru este extrem de dificil. Nu știm de ce Dumnezeu nu a binevoit să ne dea puterea de a „vindeca toate suferințele oamenilor”, așa cum a dat-o Sfinților Apostoli și Sfinților noștri Părinți. Este ca și cum, lipsiți de această putere de vindecare, în slujirea noastră noi am fi mereu acoperiți de oprobriu.
Atunci când oamenii, chinuiți sub greutatea suferinței lor, vin să ne vadă căutând la noi ajutor și consolare, noi le dăm opusul a ceea ce ei așteaptă. Fără ajutor vizibil, în cele mai multe dintre cazuri, cuvântul nostru nu este primit. Și mai mult, el pare crud. Le cerem răbdare și speranță dar ne atragem acest răspuns: „Este ușor să le ceri celorlalți răbdare, dar am vrea să vă vedem atunci când suferințele voastre devin insuportabile. Este ușor să spui altora că nu trebuie să dispere, dar cum să-ți păstrezi nădejdea atunci când peste tot vedem confuzie, ruină și disperare?” În tristețea inimii mele, am gândit adesea că, dacă cei care vin să ne vadă constată că nu putem face minuni pentru a-i ajuta, vom fi în oprobriu până la sfârșitul zilelor noastre. Și aceasta nu fiindcă cuvântul nostru nu este adevărat sau pentru că este pervertit, ci pentru că, lipsiți de semne vizibile, el nu va fi primit decât de puțini aleși. Cine va deschide auzul duhovnicesc al oamenilor, cine le va da viziunea duhovnicească, astfel încât ei să poată vedea lumina și să poată auzi frumusețea cuvântului predicat de către Biserică, iar sufletele lor să fie întoarse de la orice altceva? Întoarse – nu vreau să zic pline de ură sau ostile, ci conștiente de distanța de necuprins între ceea ce este din lumea aceasta și cuvântul lui Hristos. Și noi, în nebunia noastră, îndrăznim să spuneam că vă propovăduim, vouă și lumii întregi, acest cuvânt al lui Hristos care dă viață veșnică. […]
Nu vă mirați că suntem atât de puțini la număr, că fructele propovăduirii noastre sunt, din punct de vedere cantitativ, atât de neglijabile. Măreția cuvântului nostru nu va fi împuținat din acest motiv și adevărul în esența sa nu va avea de suferit. Cuvântul lui Dumnezeu se adresează, cu blândețe și fără violență, omului liber; omul îl poate primi sau îl poate refuza. Disprețuiți, aruncați, persecutați, noi ne închidem în colțul nostru și preferăm liniștea. Vedem că lumea își urmează propriile sale căi. Inima oamenilor se deschide avidă pentru a primi fiecare sămânță de suspiciune, de dușmănie, de ură, de ostilitate și rămâne surdă și oarbă la chemările Bisericii: să iubim pe aproapele nostru. Dar ingratitudinea oamenilor devine strigătoare mai ales atunci când ei își ascund dușmănia și minciuna în spatele numelui lui Hristos și a practicii lor religioase».
Sfântul Sofronie Saharov, pemptousia.ro