„Iubirea creştina este ,,imposibilitatea posibilă” de a-L vedea pe Hristos în celălalt, oricine ar fi, şi pe care Dumnezeu, în iconomia Sa veşnică şi tainică, a hotărât să-L aducă în viaţa mea.” (Pr. Alexander Schmemann)
R. Rădulescu: Părinte profesor, în fragmentul evanghelic despre care vom vorbi astăzi, Iisus Hristos ne pune o măsură foarte înaltă, un standard, să-i spunem, foarte ridicat: Ne spune că, dacă vrem să ne diferenţiem sau să ieşim din rândul păcătoşilor, al oamenilor obişnuiţi şi vrem să fim creştini, vrem să fim ucenici ai Săi, să purtăm cu demnitate numele de creştin, trebuie să-i iubim pe vrăjmaşi. Este aceasta o propunere sau o chemare la un lucru care nu ţine de natura omului? Cum să interpretăm această poruncă a lui Hristos, această chemare a Sa de a-i iubi pe vrăjmaşi? Este un lucru foarte greu de împlinit! Este aproape utopic!
Toată lumea cea văzută este permanent în mișcare, în agitație, în luptă. Nimeni nu cunoaște însă cauza acestor nesfârșite tulburări, care sunt opera satanei. În lumea nevăzută a gândurilor omenești tot satana lucrează și tulbură. El este stăpânitorul lumii acesteia, văzute și nevăzute.
Când, cu îndrăzneală și credință, vrei să alergi la Născătoarea de Dumnezeu pentru orice trebuință a ta, poți obține acest har dacă vei cugeta acestea:
Odinioară, mai înainte ca cineva să întreprindă ceva, dacă era om vieţuitor în lume, mai întâi se gândea, iar dacă era om duhovnicesc se gândea şi se ruga. In vremea noastră chiar şi oamenii “duhovniceşti” nu numai că nu se roagă, dar nici nu se mai gândesc. Şi mai ales acum când apar probleme serioase, aceştia fac experienţe pe lume. In toate cazurile, înainte de a acţiona, să ne întrebăm: “Oare am gândit bine la aceasta? M-am rugat pentru aceasta?”.
Doreşti, Creştine, să ţi se ierte şi cele mai mici greşale, pe care ca un om le-ai greşit fie cu urechile, fie cu ochii?
Prima patimă, mândria, sau mai bine zis egoismul, este izvorul și rădăcina tuturor patimilor. Mândria orbește mintea și izgonește luminarea lui Dumnezeu, având ca rezultat aruncarea omului în cumplite patimi, deoarece lucrează înăuntrul nostru ca o beție aducătoare de moarte ce împinge pe om în prăpastia eșecului. Mândria nu știe și nu poate să conceapă realitatea, ci trăiește în lumi false, mincinoase, construite cu închipuirea bolnavă a egoismului.
La început apare așa-numita momeală. Așa numesc ei orice gând simplu sau reprezentare a vreunui lucru sau idee care îi vine omului în minte. Momeala, ca atare, o numesc inofensivă, nemeritând nici laude, nici osândire, atâta timp cât nu provoacă în noi o atitudine sau alta față de noi.
Dacă soarele va străluci tot timpul, pe câmp totul se va veşteji, de aceea este nevoie de ploaie. Dacă va ploua tot timpul, totul va fi la pământ, de aceea este nevoie de vânt. Iar dacă vântul nu va fi de ajuns, este nevoie şi de furtună, ca să alunge toţi norii. Toate acestea omului îi sunt de folos la vremea lor, pentru că este schimbător.
De multe ori timpul se arată cel mai mare duşman al omului. Mulţi spun că nu există, că noi am împărţit şi fragmentat viaţa în zile şi ore. Insă există un ceas care nu se atârnă pe pereţi, nu se pune la mână şi nici nu curge prin filele de hârtie ale agendelor, ci păşeşte uneori tăcut, alteori zgomotos şi neglijent peste sufletele şi trupurile noastre. Calcă peste ele şi scrijeleşte cu răni adânci istoria noastră personală.
Prin ierurgii, puterea şi acţiunea curăţitoare şi simţitoare a Bisericii se revarsă nu numai asupra fiinţei omului, ci şi asupra întregii lumi creaturale, scoţând-o de sub puterea blestemului şi sfinţind-o. Cu alte cuvinte, prin Biserică, sau mai bine zis prin puterea sfinţitoare dată slujitorilor ei, se împărtăşeşte şi firii neînsufleţite, precum şi fiinţelor neraţionale, harul Sfântului Duh, în măsura în care le este de trebuinţă.
Îi rog fierbinte pe toţi oamenii să priveghem cu pocăinţă şi atunci vom vedea mila Domnului. Dar pentru cei ce au vedenii şi se încred în ele mă rog să înţeleagă că din aceasta se arată în ei mândria şi împreună cu ea dulceaţa tulbure a slavei deşarte, în care nu este pocăinţa unui duh umilit, şi aici e toată nenorocirea, pentru că fără smerenie nu putem birui pe vrăjmaşi.
Prin dragostea celorlalți ajungem și la dragostea lui Dumnezeu și bătăile inimii noastre se vor uni cu cele ale lui Dumnezeu. Tot ceea ce iubește Acela voi iubi și eu. Tot ce voiește Acela voi vrea și eu. Atunci toate vor deveni ușoare și frumoase. Altfel vom spune minciuni.
Cum să ne păzim de deznădejde atunci când știm că harul lui Dumnezeu s-a retras pentru că am păcătuit?