Cum putem scoate din sufletul nostru sămânța mândriei și să agonisim smerenia?
Trebuie să adoptăm aceeași atitudine pe care a avut-o Sfântul Ioan Botezătorul atunci când L-a întâlnit pe Domnul, și anume Hristos trebuie să crească în noi, să Se mărească, iar noi trebuie să ne micșorăm. Dacă Îl iubim cu adevărat pe Dumnezeu, atunci ne deșertăm de tot ceea ce este pământesc și vremelnic în noi ca să-i facem loc să Se sălășluiască nestânjenit înlăuntrul nostru. Și cu cât El va crește înlăuntrul nostru, cu atât se va afla în noi mai multă dragoste de Dumnezeu și de aproapele.
Mândria este o patimă grea. Când vezi pe cineva mândru, nu te trage inima să te apropii de el și să-i vorbești, pentru că este atât de plin de sine, încât înlăuntrul lui nu mai este loc pentru nimeni și nimic. Însă omul smerit, prin deșertarea de sine, face loc înlăuntrul lui Oaspetelui ceresc și aproapelui său. Chiar și Fecioara Maria, atunci când a vorbit despre marea cinste pe care a primit-o de a deveni Maica lui Dumnezeu, nu a amintit de nici o altă virtute decât de smerenie: „Mărește te suflete al meu pe Domnul. Și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale.” Este ca și cum ea ar spune: „Nu am nimic să-I dăruiesc lui Dumnezeu pentru marea cinste pe care mi-a făcut-o, decât să-mi recunosc, cu smerenie, nevrednicia.”
Și în ceea ce ne privește, orice apropiere a noastră de duhul lui Hristos naște în noi smerenie duhovnicească, pentru că duhul Domnului nostru Iisus Hristos este, prin excelență, un duh al smereniei.
Prin urmare, dacă chemăm numele Domnului cu trezvie și cu evlavie, dacă Îi luăm în serios cuvintele și învățăm să ne rugăm cu ele, și dacă ne apropiem de Sfânta Liturghie cu o atitudine dreaptă, atunci, cu siguranță, vom afla smerenia.
Liturghia ne zugrăvește înaintea ochilor chipul Mielului nevinovat și neprihănit al lui Dumnezeu, Care S-a adus pe Sine drept jertfă pentru mântuirea noastră. În liturghie stăpânește duhul smerit al Celui Ce ne-a iubit până la sfârșit. și această viziune pe care Liturghia ne-o pune înainte naște în noi recunoștință și mulțumită. Iar dacă vom aduce mulțumire lui Dumnezeu pentru tot ceea ce a făcut pentru noi, încetul cu încetul, vom dobândi un duh smerit, vom dobândi smerenia.
Arhim. Zaharia Zaharou, Cunoscute mi-ai făcut mie căile vieții, Ed. Episcopia Devei Si Hunedoarei, p. 352-353