«Şi trecând El dincolo, în ţinutul gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi, care ieșeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea» (Matei 8, 28)
Pasajul evanghelic ne vorbește despre starea dramatică a doi oameni posedaţi de cel rău.
Profilul spiritual, al celor doi demonizaţi din ţinutul gadarenilor, este unul degradant și înfricoșător. Sfinţii Evangheliști ne spun că cei doi, care erau cuprinși de cel rău (diavol), trăiau printre morminte, strigau foarte tare, aveau chipuri de care înfricoșau, erau legaţi cu lanţuri și constituiau, pentru comunitatea în care trăiau, un pericol. Probabil acesta era și motivul pentru care se adăposteau și trăiau prin morminte. Mormintele erau ca niște nișe în pământ – oricând putea să aibă acces oricine.
Hristos vine în ţinutul gadarenilor și este întâmpinat de cei doi demonizaţi, care Îi pun o întrebare – «Ce ai cu noi Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu? Ai venit să ne chinuiești mai înainte de vreme?». În această întrebare, demonii, care locuiau în aceste două persoane, au recunoscut dumnezeirea lui Iisus Hristos – singura autoritate de care ei se temeau și se înfricoșau. Dovadă că aceștia – legiunea (mulţimea) de diavoli care era în sufletele celor doi – L-au rugat pe Hristos să le dea voie să meargă în turma de porci din apropiere, (lucru pe care Domnul Hristos l-a făcut). Demonii, mulţi la număr, au ieșit și au intrat în turma de porci, iar aceștia s-au dus, cu toţii, către mare și s-au înecat.
Cei doi au fost vindecaţi, au fost scoși de sub posesiunea malefică și degradantă a celui rău; s-au făcut bine, aveau chipul luminos, erau îmbrăcaţi și stăteau smeriţi la picioarele lui Iisus Hristos, Cel care i-a vindecat.
Un gânditor francez a rostit un lucru fundamental: „Slăbiciunea unică a diavolului este că nu crede niciodată în bine; caută cu orice preţ să-l desfiinţeze, să-l denatureze, să-l deformeze”.
Când citim această pericopă evanghelică ne gândim: „Ce bine că este vorba numai despre acești demonizaţi pe care Biserica, prin pericopa evanghelică, ni-i aduce în faţă, pentru a reflecta mai profund asupra a ceea ce înseamnă schimonosirea spirituală – cum poate să ajungă un om, care se lasă captivat și hipnotizat de vicii!».
Noi credem că demonizaţi sunt doar cei din relatarea Evangheliei. Ne înșelăm!
În lumea de astăzi avem și noi demonii noștri – oameni care se comportă ca diavolii. Este o afirmaţie dură, însă extrem de realistă.
Dacă facem un recurs la profilul celor doi demonizaţi, ușor vom recunoaște, fiecare dintre noi, la nivelul vieţii personale sau în interacţiunile pe care le avem la nivelul societăţii, chipuri de oameni cu un comportament demonic (demonizant și demonizat).
Demonizaţii urlau (strigau). Aceasta face, de fapt, diavolul: întotdeauna el strigă (urlă), nu vorbește, nu-i capabil de a transmite ceva frumos, în liniște, fără zgomot și zarvă.
De asemenea, demonizaţii erau furioși. De fapt, demonii îi transformau pe acești oameni în fiinţe agitate, puse întotdeauna pe ceartă și pe multă tulburare.
Demonizaţii umblau prin morminte. Mormintele sunt simbolul morţii, al fricii, al putrefacţiei și al mirosului urât. Așa sunt și cei care se lasă posedaţi de patimi (vicii) – ca niște morminte: devin urâţi și înfricoșători.
Preasfinția Sa a afirmat că că diavolul este cel care, permanent, sabotează binele:
În general, oamenii care se comportă ca demonii nu suportă binele în nicio circumstanţă. Oriunde văd binele, caută, cu viclenie și cu o inteligenţă malefică, să-l deformeze. Caută să murdărească identitatea celui care săvârșește binele.
Dacă ne uităm puţin în mediul virtual, pe reţelele de socializare, de care ne folosim cu toţii, vom vedea câtă răutate și câtă posesiune de vicii dovedesc cei care, cu multă ușurinţă, aruncă cu mocirlă în semenii lor, murdărindu-i, mototolindu-le și fărâmându-le identitatea.
Ei nu au curajul de a-și face văzută identitatea. Sub masca anonimatului, deversează din ei tot ceea ce este mai rău și îi împroașcă pe toţi cei pe care îi urăsc și nu îi suportă.
Una dintre formele de demonizare contemporană este să sabotezi permanent binele, din invidie și din foarte multă răutate.
Diavolul nu se bucură în niciun fel când noi facem binele, așa cum nu s-au bucurat nici locuitorii ţinutului Gadarei, când au văzut că Hristos le-a stricat puţin socotelile și i-a deranjat din confortul lor.
I-au cerut imperios să plece din acele ţinuturi. Hristos a devenit incomod pentru ei. De fapt, binele i-a deranjat, nu au avut capacitatea să se bucure că doi dintre cei care locuiau în aceeași localitate (erau, probabil, concitadini) au scăpat de posesiunea celui rău. Nu este consemnat în Evanghelie că I-ar fi spus vreunul lui Hristos: „Doamne, pe acești doi oameni îi vedeam tot timpul chinuindu-se și ne chinuiau și pe noi, ne era frică de ei – sunt atât de urâţi, au chipurile atât de schimonosite și sluţite, încât nouă ne era așa de greu să trăim cu ei, și ne-a fost greu să interacţionăm cu ei. Îţi mulţumim că i-ai vindecat!». Nimic din toate acestea.
Ei au avut o altă grijă: de a alunga Însuși Binele desăvârșit, fiinţial – pe Dumnezeu-Omul – din mijlocul lor. I-au spus lui Hristos: „Du-Te de la noi!”
Probabil că în acel ţinut trăiau mai mult păgâni, care se ocupau cu creșterea porcilor – comercializau porci și aceasta era o sursă de existenţă pentru ei; trăiau din cele pe care le comercializau.
Pe ei nu i-a interesat atât binele, cât profitul pe care puteau să-l obţină în urma comercializării porcilor, care, intrând diavolii în ei, s-au dus în mare, și prin aceasta, au fost martorii la o mare pagubă.
Nu întâlnim și astăzi oameni pentru care profitul este mai important decât modul de a se comporta, de a respecta, de a avea o atitudine cuviincioasă, morală, față de cei din jurul lor? Din nefericire, răspunsul la o asemenea întrebare este unul pozitiv. Ne interesează mai mult câștigul – de multe ori, pe căi necinstite, diavolești, călcând peste cadavrele semenilor noștri, transformându-i în niște morminte, ca să obţinem noi ceea ce ne propunem – profitul (care poate să fie de natură materială sau spirituală).
Este cu atât mai grav când ne propunem să realizăm ceva frumos în viaţă, și intenţia este una bună, dar noi, prin egoismul și răutatea noastră, ca să ajungem la ceea ce ne-am propus (în punctul pe care ni l-am pus drept deziderat), îi murdărim pe toţi cei din jurul nostru, îi ucidem sufletește și îi desfiinţăm.
Un asemenea comportament este aidoma cu al celor care au fost demonizaţi și au fost vindecaţi de Hristos – este un comportament demonic.
Părintele Episcop Ignatie a arătat că unul din păcatele cele mai răspândite astăzi este sabotarea binelui:
Să nu ne înșelăm că această pericopă evanghelică se referă numai la cei doi demonizaţi. Se referă și la lumea în care trăim noi. Fiecare dintre noi avem demonii noștri, de care suntem locuiţi. De multe ori, nu ne dăm seama că suntem posedaţi, privaţi de libertate.
Să fii posedat înseamnă că nu mai ești un om liber, ci te afli sub influenţa hipnotizantă a viciilor (păcatelor) – a răutăţii, a egoismului, a invidiei, a iubirii de bani și a calomniei, a murdăririi identităţii celui de lângă tine.
Din nefericire, păcatul sabotării binelui se găsește pretutindeni, iar noi, când nu reușim să credem în bine, de fapt, începem să ne demonizăm. Când căutăm cu orice preţ să minţim, să manipulăm datele unei realităţi despre care știe și conștiința noastră că sunt exact așa cum le vedem și le constatăm în jurul nostru, când le deformăm, când schimbăm câte ceva (foarte minuscul), de fapt am început să devenim demoni, să intrăm sub influenţa celui rău.
Se vorbește foarte des despre conspiraţii, despre fake-news, despre realităţi care sunt falsificate, însă nu într-o manieră grosolană, încât să-ţi dai seama că acolo este o mare minciună și o imensă eroare, ci sunt falsificate foarte fin, extrem de rafinat, și puse la un loc cu adevărul, pentru ca, mai apoi, să fie aruncate în spaţiul public, prin reţelele de socializare, televiziune sau mass-media scrisă. Şi fiecare crede ce vrea.
Aceasta-i șmecheria diavolului – el amestecă adevărul cu minciuna: pune un pic de minciună și mai mult adevăr, încât puţinul acela de minciună să răstoarne tot adevărul, și fiecare să interpreteze, să-și asume ceea ce este prăvălit în spaţiul public, după cum consideră, după mintea lui.
De pildă, când se spune o minciună despre o anumită persoană care, să spunem, trăiește în Maramureș, iar noi suntem în Moldova, o vedem rostogolită în spaţiul public, și vom rămâne cu imaginea și cu informaţia pe care o avem, dar lucrurile pot sta altfel. De ce? Pentru că cineva s-a gândit, invidiindu-l pe acel om, să scoată o minciună, o mică calomnie, care să zdruncine tot adevărul despre acea persoană.
Şi noi, ce facem? Din mâinile noastre pleacă un click prin care, fie distribuim minciuna – poate nu știm că este minciună, dar ne dăm seama că este ceva rău acolo –, fie dăm un like și, în felul acesta, devenim „partenerii” răspândirii unei minciuni sau unei situaţii care sabotează binele și îl face să dispară. Noi vom rămâne doar cu răul pe care l-am citit.
Care sunt cele mai căutate știri? Cele în care este propagat tot ceea ce este negativ, cele în care răul iese în evidenţă, în toată urâciunea lui. Noi pe acestea le agreăm, cu acestea ne hrănim, pe acestea le multiplicăm peste tot și la acestea ne uităm cel mai mult.
Cei care studiază foarte bine piaţa media și urmăresc ratingul, știu ce să ne dea „de mâncare”, știu cu ce ne hrănim noi. Iar noi primim lucrurile de care ne este foame și sete – de răutate, de minciună și de calomnie, pe care le colportăm și le împrăștiem în lumea întreagă.
Când ajungem într-o asemenea stare, să fim foarte siguri că noi deja avem un comportament asemenea celor doi demonizaţi – suntem sub influenţa sigură a celui rău, devenim agenţii (misionarii) celui rău, prin tot ceea ce facem.
Ne schimbăm așa de mult, încât cei din jurul nostru nu ne mai recunosc nici chipul, nici comportamentul, și nu mai pot întrezări niciun fel de strălucire a binelui în viaţa noastră. Ajung să ne evite, pentru că noi constituim un pericol – le putem distruge vieţile și le putem murdări identitatea.
Să luăm aminte și să nu cădem în această capcană a răului, a diavolului, care nu se bucură niciodată de binele pe care îl facem. Noi învăţăm de la el, în chip prostesc și răutăcios, să procedăm la fel, când ar trebui să stăm lângă Dumnezeu – Binele absolut, Cel care știe să Se bucure, și ne învaţă pe fiecare dintre noi să ne bucurăm când binele domnește în jurul nostru și când devine norma vieţii noastre.
Dacă binele va locui în sufletul nostru, vom avea și noi aceeași înfățișare ca și cei doi demonizaţi vindecaţi. Cum erau ei când au fost scoși de sub influenţa celui rău? Cu chipul frumos (luminos), îmbrăcaţi, aproape de Dumnezeu, spunându-le tuturor celor cu care se întâlneau, cât de mult bine le-a făcut Domnul, Cel care i-a vindecat.
Să ne ajute Domnul să sporim binele, să devenim noi înșine cei care slujim, cu toată fiinţa noastră, binele. În felul acesta, Îl vom sluji pe Dumnezeu!
sursa episcopiahusilor.ro