Apoi un alt aspect este acela că noi suntem atât de copleşiţi de gânduri, încât n-avem nici capacitatea să le recenzăm, să le consemnăm. Îmi vine în minte acum o scenă din Pateric, cu un Părinte care, de altfel, în obşte părea a fi un pic nebun (cum se făceau unii dintre ei, nebuni pentru Hristos), şi râdea aşa, „ca prostul”, cum zicem noi astăzi, şi Părinţii îl socoteau ca atare, chiar dacă erau pustnici împreună cu dânsul.
Dacă faci reproşuri fratelui sau îl judeci sau îl întristezi, ţi-ai pierdut pacea.
Văd unii oameni care constată că au anumite slăbiciuni, anumite stări deloc bune înlăuntrul lor. Vai, vai! Mai au puțin și înnebunesc. De ce? Oare atât de mult resping păcatul dinlăuntrul lor? Nu este așa.
Liturghia este un act de aducere de mulţumită lui Dumnezeu şi, sigur, noi aducem mulţumită lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Lui către noi.
Sunt anumite persoane în preajma cărora poţi să trăieşti o stare de libertate deplină. O stare de risipire, dacă vreţi, dar în sensul frumos al cuvântului. Şi cred că fiecare dintre noi am întâlnit cel puţin un om în preajma căruia simţi că zbori, simţi că sufletul se povesteşte pe sine cu atâta naturaleţe, cu atâta deschidere, cu atâta drag, chiar dacă pe acea persoană n-ai văzut-o de foarte multe ori.
Dumnezeul meu, de care heruvimii şi toate adâncurile tremură, Noianul cel necuprins al bunătăţii, Cel ce de-a pururea asculţi pe cei ce Te cheamă pe Tine cu inimă zdrobită, Cel ce ai făcut noaptea spre odihna şi mântuirea zidirii Tale, Cel ce m-ai învrednicit pe mine, ticălosul, să ajung sfârşitul zilei, Cel ce ai zis: „Mai înainte de a Mă chema pe Mine de faţă sunt şi încă grăind tu“, vino şi acum, Stăpâne, la noi prin venirea Ta cea nevăzută, din sanurile cele părinteşti ale Născătorului Tău de Care nu Te-ai despărţit niciodată şi pleacă urechea Ta spre neputinţa noastră.
„Prelungeşte-mi viaţa până voi aduce Ţie roadă de pocăinţă adevărată.” (Sf. Sofronie Saharov)
De-a lungul ultimelor săptămâni am fost foarte binecuvântaţi: prăznuind Pastile de iarnă – Naşterea Domnului nostru, Naşterea Sa în smerenie, în obscuritate, în adâncul pământului; şi slăvită Lui arătare în râul Iordan, prin care a sfinţit apele şi întreaga creaţie, descoperindu-ne închinarea Treimii; şi apoi intrarea Sa în Templu, ca să fie primit ca Mântuitor de către dreptul bătrân.
În timp ce citea Înalt Preasfințitul, mi-a venit gândul ăsta: aveau dreptate că era un om păcătos, acolo nu a fost minciună. Și ce virtute a avut acest om păcătos, ca Hristos să vină în casa lui?
Părinții spuneau că a-și simți păcatul este un mare dar al Cerului, mai mare decât cel de a vedea îngeri. Și eu nu puțină vreme am fost orb duhovnicește: nu vedeam păcat în îndepărtarea mea de la Dumnezeul copilăriei mele. Eu „necunoscând am făcut” (cf. 1 Tim., 1-13).
