Marea dilemă: ce cale să urmeze în slujirea lui Dumnezeu
În 358 şi 359, marele lui prieten, Vasile, se nevoia pustniceşte în Anisa, aproape de Neocezareea Pontului. De acolo scria şi îl ruga pe Grigorie să meargă să sihăstrească împreună, precum îşi făgăduiseră unul altuia la Atena. Lui Grigorie îi părea rău din toată inima, dar nu-şi putea ţine făgăduinţa, care fusese aproape un jurământ. Părinţii îl ţineau cu stăruinţă. Biserica Nazianzului avea trebuinţă de marea lui pregătire cărturărească. Iar el?
Se povesteşte în marele lui poem biografic (Poeme epice XI, 277-328). Pe cât sporea în cercetarea celor dumnezeieşti, pe atât se încingea război înlăuntrul lui, fără să aibă însă duşman. Era tulburat, trăia o confuzie ce-l hărţuia insuportabil. Ce-o să facă în viaţă, cum o să lucreze duhovniceşte, ce rol o să joace în Biserică? Toate erau îndreptăţite şi faţă de toate simţea ceva, însă… înlăuntrul lui a aşternut – mai bine zis s-a aşternut de la sine – judecata. Iar glasurile îi spuneau: Grigorie, sus mintea! Nu te îndeletnici cu cele trupeşti şi cu slava omenească. Bisericii să te afieroseşti!
Dar acestea toate pentru Grigorie erau hotărâte. Cu făgăduinţe şi vedenii dumnezeieşti îi era hotărâtă afierosirea lui Dumnezeu. Întrebarea era ce-i de făcut de-aici înainte, încotro să apuce?
Ascultă, Grigorie – îi zicea alt glas. Găteşte-te pentru culmea vieţii duhovniceşti. Pustnic să te faci; nevoitor al rugăciunii şi al vederii dumnezeieşti în linişte desăvârşită. Ştiu cât îl preţuieşti pe Ilie, proorocul care a trăit pe Carmel şi a fost hrănit de către corb. Văd că-ţi este mintea la Ioan Înaintemergătorul, care mânca doar rădăcini şi miere sălbatică. Ca aceştia fă-te!
Într-adevăr, asemenea viaţă îl fermeca. Liniştea desăvârşită îi dădea totul. In sinele lui slobod şi senin trăia cu adevărat pe Dumnezeu. Ce altceva să-şi mai dorească? Gândul isihiei îl lua cu dânsul şi se împăca, dar lupta nu luase sfârşit.
Ia aminte şi la mine, Grigorie – îi zicea al treilea glas. Toate acestea sunt bune şi sfinte. Le văd şi le preţuiesc. Insă pe tine Dumnezeu te are spre lupta pentru adevăr. Prin tine Domnul va fulgera voia Lui şi va nimici eresul. Şi de vreme ce trebuie să te închini rugăciunii, trebuie şi să cercetezi. Despre pustnicii rugăciunii neîncetate nu există cărţi prea multe. Iar tu trebuie să ai toate cărţile trebuincioase. Astfel vei învăţa să cugeţi teologic. Mai întâi să dobândeşti cercarea dumnezeiască a acelora ce-au scris cărţile, şi-apoi să ceri de la Duhul Sfânt şi altă experienţă a adevărului. Aşa îi vei păzi pe credincioşi de eresuri. Aici, aşadar, aici să rămâi, să te vadă toţi şi să te audă toţi, ortodocşi sau nu.
Cu cumpătul său, Grigorie a luat aminte şi la al doilea, şi la al treilea glas. Toate le cântărea, toate le măsura, dar tot nu se hotăra. Nu voia să se păgubească de isihie şi de dumnezeieştile ei daruri, dar nu trebuia nici să tăgăduiască lupta pentru teologie. Isihia îl fermeca. Teologia era o îndatorire sfântă. S-a luptat mult, cu sine şi cu Dumnezeul său, dar a găsit soluţia: va urma calea de mijloc. Intre cei necăsătoriţi şi cei căsătoriţi, între sihaştri şi mireni. Cei dintâi se retrag din lume, trăiesc o viaţă aspră şi aparte, îngrijindu-se doar de suflet, sunt senini şi gânditori. Cei de pe urmă trăiesc viaţa cea obişnuită, fiind părtaşi necazurilor lumii, pierzându-şi liniştea şi îngrijindu-se de sufletele celorlalţi. Cei dintâi – văzători de Dumnezeu. Cei de pe urmă – făptuitori. Grigorie, urmând calea de mijloc, încerca totdeauna să ia de la isihaşti cele înalte şi de la făptuitori iubirea. Aşa şi-a rezolvat din clipa aceea marea lui problemă:o să rămână necăsătorit, însă va lucra în lume, păstorind şi teologhisind.
Dezlegarea însă era doar teoretică. In practică nu a avut o aplicare lesnicioasă. Grigorie îşi va petrece toată viaţa primejduindu-şi isihia şi luptându-se teologic în lume. Când se afla în lume îl copleşea dorul după isihie, iar când trăia sihăstreşte dădea loc rugăminţilor de a sluji. Era limpede că soluţiile de mijloc sunt de neaplicat, iar atunci când se aplică devin chinuitoare. De obicei, dintre părţile pe care voim să le punem laolaltă precumpăneşte ori una, ori cealaltă. Sinteza deplin echilibrată nu-i cu putinţă. De pildă, Grigorie: deşi într-un fel cugeta şi hotăra, altfel ieşeau lucrurile.
Stelianos Papadopoulos,Vulturul rănit – Viaţa Sfântului Grigorie Teologul, Editura Bizantină, Bucureşti 2002